Flori de primavara

Rutina pe care mi-am facut-o de-a lungul sederii mele in Timisoara, mai exact drumul pe care il parcurg(eam) aproximativ zilnic, acasa - alee printre blocuri - traversez intersectia - troleibuz - scoala si intors parca simt ca incepe sa se dizolve. Si motivul este unul cat se poate de anormal la un comod nonconformist si foarte apatic, asemeni mie: mirosul de flori de primavara.
Am observat azi in timp ce veneam din oras ca prefer mersul pe jos doar ca sa simt cum miroase un corcodus inflorit sau mai stiu eu ce pomi isi ridica maiestuos crengile pline de vlaga, ca bicepsii unui culturist indopat cu steroizi, in gradinile din fata blocurilor. Imi place. Parca se pierde din aspectul ala citadin, se ignora detaliile intepatoare ochiului cum ar fi tomberoane pline pana la refuz facute cazemata in fata scarilor sau mucuri de tigara aruncate in sila pe jos sau trotuarul prost delimitat, sau vesnicele masini cocotate pe bordura ca o closca pe oua. Se revigoreaza orasul. Natura il consuma si uitam de mecanizarea lui extinsa pana la robotizare. Devine...locuibil. Calduros si ospitalier. Caracteristici pe care felul meu de a fi (cel cinic si mizantrop) nu le poate ocoli. Imi sar in ochi.
Ce tare. E savuros cand ma trezesc miscat de nimicuri ca acestea. Imi aduc aminte ca sunt si eu un om.
Din cand in cand. Rar.

O alta zi

in care mi-e o lene de nu-mi vine decat sa stau si sa pierd timpul. Sa asist la trecerea lui. Il vad cum ma depaseste. Il simt. Ii simt efectul.
Let the daydreaming continue!

Dragostea dureaza 3 ani

Sunt deosebit de incantat ca am mers la piesa ieri. Unele replici geniale le uitasem, dar mi le-am reamintit plin de bucurie si emotie... Era seara, eram pe Motoare, era tarziu, cerul instelat de vara, eram cu o prietena cand am vazut piesa prima data. Am retrait extazul de a ma afla oarecum printre bucuresteni, de a auzi ceva de la cap la coada fara un anume accent... of, trebuie sa mai merg pe acasa ca altfel ma amestec cu timisorenii.
Au fost cateva fraze care am zis ca merita sa le scriu in blog cum ar fi "NU EXISTA FEMEI URATE, CI DOAR PAHARE DE VODKA PREA MICI" sau "TOATE VRETI MASINI MARI SI PUTE MICI", spunand concis definitia multor femei din ziua de azi. Beat fiind, Marc spune la un moment dat "Opriti pamantul, vreau sa cobor" si starneste o multime de rasete in sala.
Piesa se termina formidabil, Marc numarand secundele pana se implinesc 3 ani de cand este cu Alice, amanta sa, apoi face pasul cel mare. O cere in casatorie, dupa ce constata toti ca la fix 3 ani de cand sunt impreuna, nu a venit nici "Armaghedonul, Apocalipsa, sau sfarsitul lumii".
Raspunsul lui Alice este NU, iar Ann, fosta sotie, exclama victorioasa YES!

Deci, dragostea dureaza 3 ani?

Mie reda-ma!

Esuez cam des in a duce o viata de student nomala. Nu, in a duce o viata de student NORMAL. Asa e corect! Nu sunt superstitios, cred ca ma repet cu acest fapt in posturi, dar cred ca e un fel de scoala a vietii urmatorul aspect: nu zice niciodata ca ai realizat ceva, pana nu duci la bun sfarsit lucrul respectiv. Eu asa am facut joi cu planul meu: am zis ca e infaptuit. Credeam ca azi nu voi intampina absolut nicio dificultate in a merge la facultate, bazandu-ma pe importanta zilei, ca dadeam primul nostru test la matematica 3. Si la ora 7.00 cand a inceput ceasul sa o ia razna trambitand din toate cele, dulcele somn a castigat detasat in fata neinsemnatului test. M-am trezit si m-am culcat la loc. Deci nu am resit sa merg toata saptamana la facultate, asa cum imi propusesem.
Imi vine in minte un vers ce il iubesc. De data asta, nu face parte dintr-un cantec al vreuneia dintre formatiile mele favorite, ci este dintr-o poezie. Stiu ca tradeaza usor numele autorului cele ce urmeaza a fi spuse, insa eu unul nu citesc romane sau poezii in functie de greutatea scriitorului lor, ci din pura intamplare. Imi cad in mana diverse carti si gust din fiecare. Unii autori imi plac, imi place fraza lor, imi place doza de mister ce invenineaza versul, la altii; majoritatea nu imi plac deloc, sau am autori pe care nu pot sa ii sufar, insa unele opere mi se par de geniu. Asa se face ca la pomenirea numelui celui mai mare poet al nostru, eu stramb oarecum din figura discret. Nu stiu de ce am dezvoltat antipatia asta fata de el, probabil pentru ca am citit multe despre stilul sau de viata si m-a dezamagit. Sau poate pentru ca am vazut portrete de-ale lui si-au innascut in mine ideea chipului comun pus la rang de frumusete. Il apreciez, totusi, pe Eminescu, sau nu, de fapt, il apreciez pe Eminovici. Eminescu nu este decat o aura fortata, este numele lui de "scena". Eminescu pentru mine nu reprezinta decat un curvar cu talent - ce-i drept - care a profitat de oportunitate atunci cand aceasta i-a iesit in cale. Eminovici, in schimb este de geniu. Este un romantic sincer, un om cu o putere de a iubi admirabila, un copilandru nefericit, un om ce nu se poate integra in lumea asta deficitara, subtire. Fuziunea dintre Eminescu si Eminovici este o minte stralucitoare, oferita unei persoane degradate.
Cu toate acestea, el a scris o poezie pe care abia in clasa a 12-a am reusit sa o patrund in toata frumusetea ei. Ma refer la "Oda (in metru antic)", iar versul ce vrajeste fiecare cuvant din opera si face ca imbinarea dintre ele sa fie desavarsita este cel final: "Ca sa pot muri linistit, pe mine / Mie reda-ma!"
As putea sa fac o gramada de comentarii asupra textului, dar parca aduc la viata clipele din timpul pregatirii pentru BAC si nu cred ca sunt atat de simpatice incat sa le retraiesc. Asadar, in ultima perioada incerc cam aceleasi simtaminte ce sunt ascunse dibaci de E. printre versuri, uimit ca cineva inaintea mea a simtit la fel si a reusit sa le evidentieze asa de frumos si atat de viu simultan, incat parca le mai traieste si astazi. Nu ma consider de geniu, este departe de mine acest gand. Nu in asta ii seman, ci in dreptul singuratatii si starii aleia generate de singuratate, o stare ce parca e vecina cu moartea, parca esti intr-o camera invaluita in intuneric, cu pereti monocromi, e prea bezna sa stiu daca sunt gri sau albi, iar intr-un perete sta decupata o usa simpla, nu prea groasa, pentru ca ciocani si suna cam sec, iar dincolo de usa e un abis nesfarsit. Al mortii. Si stii asta. Nu trebuie sa gasesti scris nicaieri. Doar stii. Ai sa deschizi usa? Cam asta imi inspira mie "Nu credeam sa-nvat a muri vrodata; / Pururi tânar, înfasurat în manta-mi, / Ochii mei naltam visatori la steaua / Singuratatii."

Când deodata tu rasarisi în calea-mi,
Suferinta tu, dureros de dulce...
Pân-în fund baui voluptatea mortii
Neînduratoare.
Ce frumoasa atitudine in fata suferintei! In loc sa o combata, o imbratiseaza. O absoarbe. O asimileaza. Noi, cei de rand de ce nu putem? Cat ne ia noua sa trecem de la a o perceptie de durere, la una de acceptare, cand avem de-a face cu suferinta?

De-al meu propriu vis, mistuit ma vaet,
Pe-al meu propriu rug ma topesc în flacari...
Pot sa mai renviu luminos din el ca
Pasarea Phoenix?
Cat de adevarat! Si cat de real este si gandul redresarii. Intotdeauna cand sunt intr-un impas si tot gandindu-ma la el, reusesc sa observ o portita de scapare, parca totul se simplifica. Cade precum iarba doborata de lama unei coase manuite cu iscusinta. Este pe cale sa redevina la normal.

Ca sa pot muri linistit, pe mine
Mie reda-ma!

Versul acesta nu stiu cate comentarii mai poate suferi. Este pur si simplu esenta. Este pur si simplu ce traiesc. Este pur si simplu ce doresc. Doresc acel vechi Silviu. Este Silviu din oglinda. Nu cel din fata oglinzii.
Tanjesc.

Beletu'

Am luat in sfarsit bileteleeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee!
Asteptam de ceva vreme sa se tina si in Timisoara piesa "Dragostea dureaza trei ani" pentru ca am ratat-o de fiecare data cand am mers in Bucuresti acasa, ea tinandu-se lunea sau martea, in Laptarie. Acum mi-am asigurat locul aici, in Timisoara. Si sunt mandru, happy si foarte pozitiv in privinta asta. Astept nerabdator ora 21 de azi.
Revin cu feedback sau citate.

Yawning

Uneori, in viata, pretuiesc enorm elemente banale.
Asa se face ca daca as fi putut dormi la pranz macar 15 minute, m-as fi simtit la fel de bogat ca Becali.

Elucidarea misterelor...

... ramase din setul POLI-> SEMESTRUL II

Speram sa castig ceva experienta in seara asta mergand la niste consultatii la mate. La una dintre matematici. Nu stiu exact care si cu ce se mananca, stiu doar ca se numeste mate 3. Pe engleza, desigur. Dupa o luna de "mers" la facultate. De ce nu am castigat eu experienta?
Well, pentru inceput, hai sa presupunem o situatie plauzibila: studentul, dezinteresat si scarbit (scuze, zisesem plauzibila, nu reala, deci fara cele doua adjective), se trezeste ca are un test. Afla intr-o oarecare zi inaintea "confruntarii" de niste consultatii. Fiind ca picat de pe planeta ce intersecteaza axa interesului in punctul cat mai aproape de infinit, prefera o mica gustare stiintifica, in detrimentul studiului de unul singur de acasa. Transpunand la cazul meu, azi m-am dus la aceste consultatii mai mult sa vad si sa-mi fac o idee despre ce ma asteapta vineri. Vreau sa precizez, totusi, ca proful ce tine aceste consultatii este un tip excelent. Dupa inima si dorinta mea as putea spune. Si afirm asta pentru ca omul ala chiar este interesat sa intelegem albinutele alea de pe tabla, chiar vrea sa ne ajute, il vedeam azi cum deapunea eforturi, statea acolo din timpul sau liber, se dadea peste cap cautand probleme, relua explicatiile, se adresa pe un ton prietenesc, efectiv am fost impresionat de atitudinea lui. Parca era mai interesat decat un prof de meditatii. Intr-adevar un DOMN PROFESOR.
Partea trista vine odata cu exercitiile ce ma asteapta vineri, notiunile si amalgamul de CHESTII care probabil au fost facute la seminarii, constatarea profului ca nenea de la seminar ne da un fel de partial sub acoperire, dar si constatarea mea ca nu prea are sens sa mai fac ceva si ca venisem degeaba. Preferam sa nu stiu nimic decat sa am in cap varza din momentul de fata, in ce priveste malformatiile de la mate. O alta constatare a fost aceea ca abia dupa o luna eu am aflat ca am alt prof la seminar decat cel de azi, cel care tine cursul. Si ciresica de pe tortulet: am cel putin 2 absente la el si chipurile nu e genul sa treaca studentii daca nu prea au dat pe la el la ore.
Astea fiind zise, nici ca mai pun mana pe mate pana la urmatoare lucrare. Dar am sa incep sa sparg gheata vineri. Merg sa fac cunostinta.
Asadar, nici macar experienta nu am scos din ora investita in ingrasat-porcul-in-ajun din seara asta.
Sper sa ating si next achivement: Diferenta intre mate 3 si mate 4, intre proful de la seminar, cel de la curs si cel de la laborator, in cele 2 situatii prezentate mai sus.

PS: Pana acum nu am ratat nicio zi de mers la facultate in aceasta saptamana, deci achivementul cu facultate-pentru-o-saptamana-intreaga este aproape terminat.

Am iesit la baschet!

IEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEE!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Baschetul de azi a dezmortit toti muschii din mine, cei ce au supravietuit iernii si nu s-au transformat miraculos intr-un nesimtit strat de grasime.
Sunt extaziat ca in sfarsit am reusit sa ies sa alerg ca disperatul si sa fac miscare dupa aproximativ 6 luni. Cred ca ultima oara cand am fost la baschet s-a intamplat inainte sa vin la Timisoara...
Si a fost genial de frumos, in pofida faptului ca pe langa experienta, m-am ales si cu o serioasa durere ce o localizez peste tot in corpul meu, dar trece ea.
Sper la alte zile frumoase si la restul viselor implinite, cu ocazia implinirii celui mai micut dintre ele.

Despre scris

Traiesc.

Imi era dor sa scriu in blog. Din senin. Si cum abia am sosit de la o petrecere, somn am dar nu mi-l permit, pentru ca risc sa nu mai merg la testul programat in aproximativ 4 ore, imi permit, in schimb, luxul de a ma goli de mine. Si de ganduri. Imi pare rau ca trebuie sa folosesc propriul blog pentru asta, imi pare rau ca tu esti singurul care asculta si ia aminte, care asculta si nu riposteaza, care asculta si nu da afara, care asculta si se supune, care asculta si nu se mai satura, care asculta si atat. Care ma asculta. Da, al meu blog e un fel de sclav supus toata viata si care nu se revolta niciodata. Si care surprinzator, prin tacerea sa, ma calmeaza. Opreste orice intrigi. Ma umanizeaza. Ma descopera. Ma fascineaza.
Azi nu am sa mai dau in tine. Azi nu am sa te mai supun chinurilor groaznice generate de imaginatia mea hiperactiva. Nu am sa mai arunc in tine sacul de gunoi strans de-a lungul zilei sau saptamanii. Am sa fiu bland cu tine. Azi am sa te spal. De gandurile mele negre, am sa te crut de focul automat de cuvinte grele, am sa te repar de tot ce am stricat in tine. Pentru ca asa faci tu cu mine. Si pentru ca asa am sa fac eu cu mine.
Acum sunt eu. Un ego pur. Si alb. As vrea sa scriu cea mai profunda metafora pentru ce inseamna A SCRIE pentru mine. Dar nu pot. Poate din respect si umilinta fata de actul in sine. Nu cred ca inca am descoperit combinatia perfecta de cuvine pentru a desemna actiunea aceea. Deci nu imi permit sa comentez asupra ei. Prefer tacerea. Acum imi place sa tac. E ceva prea nobil ca sa pot eu sa ii creez o imagine. Chiar si din perspectiva mea, care in mod normal domnia orice punct de vedere al celor din jur. Nu de data asta, nu pentru asta. Daca A SCRIE ar fi o persoana, iar eu as incerca sa ii zugravesc un protret, probabil ca m-as abtine. Chiar daca as detine tusuri perfecte ca Luchian, Rembrandt sau Da Vinci. Am o stima deosebita pentru aceast act nedeslusit cuvintelor de seama.
Atat inseamna pentru mine A SCRIE.
Poate pentru ca, mereu, din cele mai frumoase amintiri ale mele, a ramas ce a fost scris. Sau chiar daca a fost scris odata, sters, tot a ramas. Pentru ca a fost scris. Mirodenii precum "in bratele tale ma simt unica, mereu bine" , "am fluturasi in stomac de fiecare data cand citesc un mesaj de la tine" , "Ai tai parinti care te iubesc mult" condimenteaza intr-un mod aparte orice clipa din viata in care sunt aruncate. Iar gustul lasat in urma este de neinlocuit si neuitat. Niciodata. Indiferent daca mesajele se sterg, blogurile dispar, felicitarile se ingalbenesc, vorbele se risipesc, scrisul va ramane. In memorie. A mea. Si a celorlalti.
Este, dupa opinia mea, elementul fundamental in viata. Este seva ce da nastere si forta. Este atingerea cea mai romatica pe care un suflet o poate simti de la alt suflet. Este lacrima pe care fericirea o varsa cand inspiratia inunda o minte umana.

SCRISUL nu are niciodata sfarsit. Si nici punct la final

Doar atat: RESENTIMENTE!

Astazi am luat o hotarare. Nu este cea mai inteleapta, nici pe de parte, din cate pot lua, sau din cate am luat pana acum, insa este binevenita in situatia mea. Situatia consta in multe mici evenimente ce ma determina sa ma *** pe ea de facultate. Literalmente. Si pe toti profii care au declarat razboi apei si sapunului, sau limbii engleze. Le declar si eu ca nu au ce imi face. Ok. Note mici. Ok. Restante. Insa am solutii pentru fiecare. Nu ma consider cine stie ce mare stiutor sau mare interesat de materiile lor, insa consider ca nu am ce pierde daca imi inpun punctul de vedere. Iar acela este ca sunteti de cacat cu totii.
Tot voi termina facultatea asta. Din ambitie. Si sa pot sa scuip pe urma pe firma ei cu demnitate si mult zgomot.
E deplorabil si demential de tampit sistemul asta romanesc. Si mereu zic ca incetez sa ma plang de el in blog, dar tot acolo ajung.
Devin un mizantrop convins. Si pana acum imi placea. Acum insa, parca ma cam sperie. Si ma framanta. As vrea sa fie si sa fiu altfel. Insa nu pot fi altfel pentru ca sunt asa cum ma determina mediul sa fiu. Sunt un adaptat la un mediu de jeg, gunoi si carpe. Acel vesnic Silviu e umbrit de vraja macabra a mizeriei cotidiene. De monstrii sociali ce navalesc cu balele curgandu-le printre dintii ingalbeniti de atat cacat mancat.
Trebuie sa vina primavara si peste muntele acela de gunoaie. Sa patrunda razele de soare care sa lumineze si calea mea, topind murdaria. Si ar fi bine sa se grabeasca soarele ala odata!

Post fara rost

Scuze de rima. Nu mi-o insusesc pentru ca nu am vrut sa rimeze si nici nu-mi plac cuvintele din ea. Pe unul il percep prea tehnic, iar pe cel de-al doilea prea uzitat.
Am chef sa scriu. In blog, in detrimentul conspectului pentru maine de la fizica. De data asta nu mi-am propus un subiect anume, nu mi-am propus sa dezbat ceva, nu am patit nimic iesit din comun azi, e doar dorinta arzatoare de a ma juca (pe undele sonore ce vibreaza in aerul camerei mele, insufletite de Vama, piesa "Cantec prost") cu niste jucarii unice si in fiecare clipa diferite, in functie de cum sunt folosite sau rostite - cuvitele. Da, am chef sa stau si sa filosofez. Nu imi pasa de data asta ce va iesi din postul meu. Imi doresc intens sa vina vara. Eu unul prefer caldura mare decat frig de crapa peretii. Si vreau vara ca sa evadez. Sa pot sa merg la mare. Sa pot sa stau la soare toata ziua, sa adorm pe plaja, sa simt nisipul cum frige, sa se imbibe prosoapele cu iz de sare, sa stau pur si simplu intins sub razele fierbinti ale soarelui. Mi-e foarte dor de tot ce reprezinta marea. De tot ce se intampla numai la mare. De toata apa ce se varsa peste alta apa cand vine valul si se sparge in mii de bule albe, zgomotul ala e de vis.
Mai e si faptul ca nu mai vreau haine groaseeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee un alt motiv pentru care astept vara. M-am saturat de trotuare cu noroi inghetat, de copaci goi, de intuneric la ora 18.00, de atatia nori si ploaie, de balti si asa mai departe.
Mi-aduc aminte acum de o intrebare ce ne-a pus-o gunoiul de profesor de filosofie din clasa a 12a. Suna cam asa: CE AI FACE DACA AI AVEA UN INEL CARE, PURTAT, AI DEVENI INVIZIBIL? Si atunci nu am stiut ce sa-i raspund. Sau nu cred ca imi doream sa fiu un agent 007 sau sa imi bantui nu stiu ce profesor si sa-i mut mobila prin casa, asa cum au raspuns unii colegi. Insa acum cred ca stiu ce sa raspund: as incerca sa fac tot ce fac acum, nu sa incalc regulile, legile si asa mai departe, doar ca sa nu mai am prosti in jur. Sa nu mai am critici tampite, sa nu mai tre'asca sa dau raportul la profesori, sa nu mai dau examene, sa particip pur si simplu la cursuri si sa-mi insusesc din ele ce am nevoie si ce mi se potriveste, nu sa mi se toarne in cap si sa mi se impuna ce sa invat si cat, as vrea sa le vad fetele la politisti cand as conduce cu 160 km/h in localitate (da, stiu, am zis fara breaking the rules, dar asa sa imi bat si eu joc de ei) si nu ar vedea pe nimeni la volan, as vrea sa pot sta ore in sir in Piata Unirii si sa privesc oamenii, sa iau seama la gesturile lor fara sa fiu considerat un nebun pervers, as vrea sa pot sa ma plimb toata noaptea prin parcuri fara sa imi fie frica de hoti sau de garda ce patruleaza si imi gasesc cine stie ce vina doar ca sa isi scoata si ei un ciubuc mic, as merge in "misiune de recunoastere" la iubita mea, as privi-o din afara geamului cum doarme, cum se intoarce de pe o parte pe alta, as privi cu gelozie frumusetea ei si inocenta... Categoric as merge in vizita la presedinte sa rad in sinea mea de cum trage sforile, cu siguranta mi-as bate joc de orice smecheras din asta cu bani ce sufera de el prin terasele Dorobantului, probabil spargandu-i geamul de la Bentley sau stropindu-l in fata cu cocktailul din care soarbe de zor in timp ce se uita inistent in tatele false ale prietenei sale, pe care probabil el i le-a facut cadou de ziua ei, ca na, trebuie cineva sa o intretina si pe ea, nu?
Ma gandesc ca ar fi dragut sa dorm in fiecare seara altundeva, adica in vreo camera neocupata de hotel, cum ar fi Inter, sau Marriot si neaparat in cartierul Primaverii va trebui sa poposesc.
In cele din urma as fugi din tara, as vizita tot ce merita vizitat in straintate, dupa care as fugi intr-un loc uitat de lume. As incerca sa fug chiar de mine. Sa vad daca se poate. Sau de viitor. Sau de acum. As vrea sa pot trai in viitor. Si sa evit prezentul. Nu stiu, iti trebuie si pentru asta vreun inel, ceva? Ca ala chiar mi-ar trebui. As vrea sa nu existe timp. Nici ca notiune, nici ca dimensiune, nici ca si cuvant. Sa nu fie. Si in locul lui sa fie dragoste. Da, dragoste! As vrea sa vad cum ar fi lumea atunci. Ne-am mai uri unii pe altii? Sau an reusi sa ne asociem asa incat sa nu existe dispute? Am pretui mai mult iubirea? Am sti sa o definim? Sau sa o simtim ca pe ceva permanent, la care sa ne raportam mereu? Exact precum facem cu timpul: ne uitam la ceas. In cazul iubirii la ce ne-am mai uita? La inimi? Am putea sa avem sufletul neintinat incat sa putem sa ne uitam fara frica unii la altii? Incat sa nu ne temem ca cineva ar vedea in inima noastra altceva decat afisam? Sau poate am putea face niste ceasuri speciale, pentru masurarea iubirii. Cea din exterior si cea din interior. Adica cea pe care o oferim si cea ce ni se ofera. Atunci nu cred ca am mai avea nevoie de spitale, de arme, de razboaie, de nimic. Doar niste locuri speciale unde sa ne simtim bine. Sufleteste. Sa mancam fericire si sa traim in pace. Sa nu stim altceva decat sa iubim, sa fim iubiti si sa ajutam la crearea fericirii.
Dar nu e dupa cum vreau eu.

De nedescris in cele mai potrivite cuvinte

Lenea se face din ce in ce mai stapana peste mine si simt cum isi cladeste un imperiu in starea mea generala de spirit dominand si supunand orice initiativa a mea de a face altceva decat a pierde timpul. De asta am sa povestesc abia acum ceea ce tre'a spus ieri despre ieri si nu azi. Rusinica mie!
Da. Ziua de ieri TOATA, dar absolut TOATA, o pot rezuma ca incarcatura si activitate in 4 minute semnificative. Cele 4 minute in care m-am simtit zeu, cum ziceam cand eram inca licean, sau tatal lor, cum zic acum, student fiind in capitala banatului. De ce? FOARTE TARE: pentru ca m-am tirat ranjind sfidator din examenul [restanta] de la analiza dupa nici mai mult nici mai putin de 4 minute de la debut.
Pe-ndelete: ajung la facultate, cu oaresce emotii, nu din grija dificultatii subiectelor, ci la gandul ca trebuie sa-mi asum riscul copiatului si al consecintelor lui. Restanta se tine intr-un amfiteatru incapator, din cele auzite, capacitatea lui este de vreo doua sute de persoane, deci las cititorul sa traga concluziile despre prof si examen in sine. In usa amfiteatrului o gloata de studenti asteptam marea provocare. Printre ei, spaima vestului si a Politehnicii din Timisoara, nimeni altul decat distinsul profesor, Domnul Ene. Si cand zic spaima vestului si a universitatii, chiar nu impletesc nicio iornie cu vorbele astea! Este un tip ciudatel, tanar, cu miscari robotice, isteric, comunist, are o prestanta sovietica, mama lui cred ca este confundabila cu MADĂR RAŞA [Mother Russia pentru cei carora nu le merg rotitele], statura mica spre medie, imbracat ca un veritabil pupincurist la camasa, cravatica, vesta [!], sacou, un costum din trei piese ce nu se potrivea in peisajul de studenti picati la prima prezentare, omul nostru vine imbracat ca de nunta sau de ce nu, botez, Craciun, ziua sefului sau orice alta sarbatoare ce implica multa bucurie. Fecaloid, pe scurt.
Circul penibilului atinge cote alarmante cand omul-anti-Boc, proful nostru de analiza, isi ia talpasita de la examen si il lasa pe campionul la curling sa fie << IN CHARGE >>.
Mult asteptatul, dar, simultan si nedoritul moment al primirii subiectelor a sosit. Ma aflam cu foita pe banca, in fata ochilor. Am citit partea teoretica, imi facea cu ochiul prima cerinta, a doua era digerabila, dar visele mele s-au naruit odata cu prima criza de personalitate a lui Ene.
Deci nu avea sens sa incerc sa copiez. Cum bine planuiam inca de pe hol cu un coleg sa nu stam sa pierdem vremea la examen, am asteptat sa parcurg subiectele pana la capat, cu cititul, la o problema ma uitam ca la un text in araba moderna, am prins un moment cand s-a ridicat alt temerar in picioare pentru a preda "lucrarea", tzop si eu pe doua bete, imi trantesc zambetul tamp si perfid pe moaca, cobor mandru si nobil scarile lungi pana jos la catedra, las lucrarea, mentin zambetul si pe aici mi-e drumul.
Clipele de cand m-am ridicat in picioare si pana am parasit sala au fost pentru mine un soi de ambrozie, extazul ca am creat amintirea examenului de 4 minute, extazul ca in studentie am fost atat de inconstient incat am plecat -exact ca in momentul cand am venit- de la prima restanta, singura diferenta pe care timpul a facut-o constand in faptul ca numele mi l-am scris pe foaie si nimic altceva, memorabila clipa cand i-am inmanat foile stalinistului ce patrola in jurul catedrelor pana atunci... Ce tablou perfect!
Sublim e sentimentul cand faci ceva altfel decat ce ar trebui in mod normal [aici ma refer la a nu invata pentru o restanta] si ca rasplata, primesti o satisfactie nebuna si desavarsita ce bate de departe efectele negative ale problemei, sa-i zic asa. [gen sunt candidat si la prezentarea a treia]
4 minute pot fi cheia, pot schimba destine, dar si situatii. In multe moduri stranii.
4 minute dureaza pana la sfarsit.
4 minute valoreaza infinit.

Fericire

Oare noi, ca oameni, suntem intr-adevar capabili sa fim fericiti? Stim ce este aia fericirea? Stim sa ne facem fericiti?
De ce nu se cumpara fericirea? Sau de ce nu o gasim de vanzare la colturi de strada, ilegal? De ce nu se vinde la kilogram, in alimentara? De ce nu o gasim atarnata in rafturi, etichetata si cu un pret stabilit? De ce nu ni se scade de pe card? De ce nu exista postere, bannere, tricouri cu "Vrei sa fii fericit? Suna-ne sa-ti spunem cum."? De ce nu luam o pauza de la lucru si nu ne dozam niste fericire? De ce nu este expusa in vitrine precum ceasurile Longines, cristalele Swarovski, ochelarii RayBan, vesnicurile Nike-uri sau toalele Armani? De ce intotdeauna exista cineva care ne promite fericirea, fie el ministru, presedinte, primar, prieten(a), amici sau rude, dar adesea esueaza in a isi indeplini promisiunea?
Nu cautam fericirea unde trebuie. Fericirea nu va sta niciodata pironita intr-un raft sau lipita pe vreun geam. Fericirea este ca o raza de soare. Trebuie sa o lasi sa patrunda, sa nu ii stea nimic in cale, sa nu fie obturata, sa nu fie deranjata, sa nu fie acoperita. Fericirea nu trebuie speriata. Nu trebuie manjita, nici privita cu superficialitate. Trebuie pretuita.
Fericirea este mereu mai aproape decat credem noi. Este mereu langa noi. Nu este in parfumul Givenchy, dar este in dara de miros irezistibil lasata de ea, atunci cand trece pe langa tine si privirile voastre se intalnesc. Fericirea este in ochlarii de soare, simpli, de plastic, pe care ii cumperi piticului tau, atunci cand il plimbi in parc vara, pentru ca asa te-a rugat. S-a agatat de pantalonii tai ca vrea si el, poate pentru ca a vazut pe un alt baietel cu ochelari albastri, iar al tau vrea rosi. Fericirea se intampla atunci cand un cersetor primeste bani, pentru as-i satisface un viciu sau pur si simplu pentru a manca o paine proaspata. Fericirea zace in banalul gest de a ti se tine usa deschisa atunci cand intri in bloc. Fericirea este in secunda cand vezi pe ecranul mobilului tau, un nume de la care nu mai primisei telefon de un munte de vreme. Fericirea este cand vezi pe geam ca ninge, iar la tine in casa este cald. Fericirea este cand poti sa mergi, sa sari si sa alergi pentru ca a venit primavara. Fericirea se ascunde in discutiiele de la o bere cu prietenii, unde uiti de tot si stii doar sa gravezi in tine starea de euforie. Fericirea este in lumina de afara ce te trezeste dimineata, in locul zdranganitului sonor al desteptatorului. Fericirea este in sarutul pe buze ce-l dobandesti pentru "la revedere" de la ea. Este trandafirul adus fara ocazie speciala, de el. Este in apa de izvor rece care iti inunda inauntrul tau insetat si copt de soarele de vara. Fericirea este cand stai trantit pe nisip, noaptea, e muzica si veselie la terasa de pe plaja, iar tu privesti la cerul curat, mereu la fel si neinnourat, in timp ce marea iti uda putin cate putin hainele, val cu val si racoarea iti cuprinde trupul. Fericirea este cand gusti din tortul de ziua ta sau ciocnesti sampanie cu cei dragi. Fericirea este cand ploua cu soare si mai apare si curcubeul.
Fericirea e acolo. O putem vedea mereu? Sau ne scapa printre degete, aluneca precum mercurul din termometru spart si se imprastie pe jos, se risipeste si nu o mai gasim? Sau poate fuge pur si simplu, satula de ura din jur, de nedreptatea ce renaste la fiecare gest nepotrivit, tot alungata de injuraturi, atitudini si eclipsata de lipsa de iubire? Putem sa o prindem, cu singuranta. Trebuie doar sa ascultam soapta ei, sa ne oprim din zbuciumul de zi cu zi si sa o lasam sa se intample. Asta ne este sortit si scris sa facem. Sa o cautam. Si se va lasa gasita.

Good God...

Tocmai am terminat o conversatie cu tata acum doua minutele. Si mi-ar fi placut sa nu fi aflat ce am sa povestesc in continuare. Aproape ca imi vine sa plang.
Este vorba de un prieten al meu. Ne stim de mici, am copilarit oarecum impreuna, nu neaparat ca ne vizitam des, insa mergeam in tabere, la munte, ne stiam oarecum binisor. Cand ne-am marit am inceput sa facem diverse tampenii impreuna, mereu ne ciondaneam sau ne bateam razand, dadeam unul in altul cu zambetul pe buze, incat toti din jur credeau ca glumim. Dar chiar durea. Acum insa, ma doare mult mai tare ce se petrece. Suspin. De doua luni a slabit 20 kg, el un munte de om ce avea 100kg mai totdeauna. Totul a inceput de la o durere de genunchi. Se plangea de asa ceva, dar nu a dat importanta.. Durerea a persistat. Si recent a ajuns pe la medici. A trecut o vreme cand a umblat din doctor in doctor pentru ca niciunul nu stia sa-l diagnsticheze.
Acum e suspect de leucemie. Si ma doare. Si nu as vrea sa fie el. Sau nimeni altcineva. Si e greu sa traiesc cu impresia ca azi este, dar maine poate se va duce.
Astept cu nerabdare o infirmare.
Please help us, God. Please.

Legat de curier...

Romania este tara tuturor posibilitatilor si patria unde nesimtirea renaste si paraziteaza precum viermii in merele stricate.
Am sunat de dimineata, pe la 9.40 la FackCurier. Si dupa ce am scuturat-o un pic pe duduia de la capatul celalalt al firului, mi-a zis ca ajunge imediat curierul. Imediat a insemnat pana la 10.50 cand am sunat iar la retarzi. Abia atunci imediat si-a recapatat denotatia, pentru ca dupa al doilea telefon dat, la 5 minute, a sunat coate-goale la usa.
Am primit si eu coletul.

Fucked up evening

Extazul ca intr-un sfarsit terminaseram si noi cursurile plictisitoare, nenorocite, patetice, ridicole, nefolositoare si tampite, prezentate de profi care mai de care doctoranzi in d'ale englezei de balta, probabil invatata cot la cot alaturi de un mare as al acestei limbi, distinsul domn ajuns la (nici naiba nu mai stie a cata) a patra (?) varsta, dl. Ion Iliescu, plina de noi reguli de citire si in fine, exemplele pot continua, insa ma opresc aici cu veninul dedicat lor, deci clipele mele euforice se inabuseau in lupta de a imi tine ochii deschisi pana acasa. Initial vroiam sa dorm. E veche vorba aia cu "socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ", asa ca am ajuns, m-am trantit in fotoliul meu ergonmic, am deschis laptopul, asteptand cu nerabdare sa vad ce se intampla cu un colet ce aveam sa il primesc azi. Dupa 18.00. Coletul consta intr-un tricou genial si tineam mortis sa il probez astazi. Raman treaz pentru ca nu vroiam sa ma scoale cel de la Fack Curier si sa imi strice somnul. Deci ma refac la un film. Foarte funny. Si deci captivant. Asa se face ca au trecut cele 120 de minute cat a durat filmul fara sa realizez. Ce sa se intample? HMMMMM. Am mentionat la date suplimentare, pe site-ul firmei, DUPA 18.00, deci asta inseamna si ora 20, nu? Dar vai, socat, pe la 20.30 realizez ca e cam tarziu pentru colete livrate, deci sun la retarzi la sediu. Mi se spune ca asa este, coletul nu a ajuns, deci nu am ce face. Raspunsul asta a costat-o pe madamme 3 injuraturi pe care i le-am tras in gand, iar in schimb am primit un numar de telefon de la sucursala lor din Timisoara. Programul incepe la 9 dimineata, deci prima teapa pe ziua de azi: fara somn de dupa-amiaza, fara iesit afara ca era vreme faina, fara tricou primit. [#*((#$%*#(&^!^$@^!$*!)$@#&$)]
Dupa asta, am renuntat la a face scandal, eventual, maine, daca or nimeri ratatii astia sa ma gaseasca acasa, am sa ii trantesc usa in nas soferului si poate am sa imi introduc ceva in curieratul prestat de ei, sau cel mai probabil nu am sa zic nimic pentru ca e inutil, deci m-am pus in pat. Vroiam sa inchei naiba ziua asta odata. 10 minute a durat, timp in care ma tot foiam si rasuceam in pat, fara pic de somn, insa simt oboseala in mod constant. URASC CAND PATESC ASTA. Sunt asa obosit incat nici sa dorm nu reusesc. LAME! So, cum sunt un tip practic, am zis sa combin utilul cu placutul. As in, facutul temelor cu pierdutul timpului. Zis si trecut la treaba. Massuri, discutii pe mess, intrebari in stanga si dreapta, am reusit sa imi fac rost de link si ce avem de conspectat pentru maine. Da, ce e de mirare!?!?!? Noi la poli conspectam! Wtf is ur problem? Have a problem with that? Come on?! E adevarat. Si absolut necesar. Indubitabil. [apropo, pe calea asta tin neaparat sa va zic GO FUCK URSELVES celor care ne dati sa conspectam] So asa aflu eu la 22.30 sau in jur de ora cu pricina ca am de conspectat 5 pagini pline, dar nu atat. Asta nu-i tot. Un inginer trebuie sa se astepte de la orice: paginile trebuie traduse din romana in engleza! Aha! Sunt tatii nostri in felul asta, pentru ca nu putem copia unii de la altii. Ingeniosi...
Deci a doua teapa: nu pot dormi, am tema lunga si mare si stufoasa, nu am chef sa o fac, trebuie, iar nervii inca se acumuleaza. SUPERRRRRRRRRBBBBBBBBBBB!
Tre'a sa scriu undeva treburile astea sa ma descarc. Whooooohaaaaa
Cheers!

Last time celebrating my b'day this year @ Nik's

Yep. This has been pro'lly the best time spent ever with my friends.
Ador ca am facut din noaptea trecuta o noapte de neuitat. Alta noapte de genul asta. Pretuiesc enorm oamenii ce se bucura alaturi de mine si ei sunt acei oameni ce stiu ca imi vor fi mereu aproape. Nu am sa uit niciodata nici cadoul nici litrii de tarie stinsi cu ce apucam, nici efortul depus sa iasa totul bine. Sper in continuare ca nu vor fi probleme cu vecinii de dedesupt, pentru ca geniala noastra idee de a dansa dansu' pinguinului la 2 noaptea a cam zguduit podeaua...
Si as zice aici ceva despre cadul primit, dar mi-e rusine inca :)) TY anyhow.
Sper sa primesc pozele ce au ramas si am sa insotesc aceste cuvinte si cu imagini imediat ce fac rost.
Sincer a intrecut orice asteptare aniversarea asta a mea. In mod placut, ma refer. Sper sa pastram mereu spiritul acesta happy, dezinvolt, spontan si de neegalat.
Luv u guys.
No more doubt, Timisoara este locul celor mai tari party-uri!
Out

Semestrul 2 @ poli

A inceput si imputitul asta. Cu noi profi, cu o alta perioada de acomodare, cu trezit dimineata devreme, cu noi griji si asa mai departe. Doar ce ma obisnuisem cu sesiunea. Da, nu credeam ca am sa zic asta vreodata, dar era prea tare in sesiune. Nu exista un orar fix, nici atatea materii, nu tre'a sa dau ochii cu profii, fara proiecte si asteptari. Erai doar tu cu cartile in brate, evident vorbesc aici de cazul ipotetic, ideal. Si cu gandul la examenul ce-ti sta inainte.
Nu stiu de ce, dar am impresia ca semestrul asta va fi decisiv in ce priveste alegerea facuta imediat dupa bac. Am sa-mi dau seama la sfarsitul lui daca s-a meritat sa vin la facultatea aceasta.
Ce ciudat... Dupa ce ca habar nu am avut incotro sa ma indrept in clasa a 12-a pentru facultate si a durat pana in luna mai sa aflu raspunsul, acum, cand sunt student, am in spate o jumatate de an intre zidurile politehnicii, inca nu sunt capabil sa stiu daca e bine ca ma aflu p-aci. In fine. Am impresia ca toti trecem prin asta. Si sunt prea putini cei care nimeresc sa urmeze o facultate care chiar sa le placa. De fapt am un cuvant mai dur pentru astia: tocilarii. Si nu o zic cu rautate, dar cred ca ei, nestiind altceva in afara de a studia si neavand un statut social, neimplicarea in relatii cu semenii, izolarea asta si gasirea refugiului intre semne de integrale si cheme de circuite electrice ii determina sa iubeasca ceea ce fac. Deci eu nefiind absolut niciodata tipul asta de om, ma gandesc ca e normal sa ma nemultumeasca si sa mi se para nepotrivita politehnica pentru mine. Stiu ca altundeva tot nu o sa-mi placa, iar aici sunt cat de cat familiarizat cu mediul. Asa ca am de gand sa o duc la bun sfarsit.
As vrea sa stiu si sa pot compara CUM E LA NOI cu CUM E LA ALTII. Scuzati cacofonia. Adica ceva imi spune ca dincolo de granitele mandrei noastre Romanici nu exista printre tinerii studenti gandul asta ca ceea ce invata si fac este de cacao si ca in proportie de 70% cu siguranta nu le va folosi pe mai departe. Cred ca ei vin cu drag la scoala. Noi cu stres. Urat contrastul asta. Mai trist e ca nimanui nu-i pasa, drept urmare, niciodata nimic nu se va schimba.
Si mai am un gand: sunt convins ca se va stinge a mea generatie, iar sistemul va ramane ori la fel, ori mai rau.
Mi s-a acrit sa plang de mila tarii in care ma aflu, cea care mi-a dat documente ce-mi atesta existenta si care ma face prin ele "proprietatea" ei, mi-a ajuns sa imi plang de mila pentru ca ma simt legat de maini si de picioare, intrucat aici nici sa vrei nu poti face ceva, deci nu inteleg rostul postului astuia nici eu. Probabil ma descarc. In fine.
Fecaloizi.

Sustin Cruciada Culturii

De cand asteptam sa apara un video/ad/promo pentru a minimiza influenta fecaloizilor din mass media, mai ales cei de la TV. Nu-s absolut impotriva televizorului, insa am renuntat demult la el. E un mijloc de a-ti petrece vremea tampindu-te. E ca si cum ai da Bach pe manele. Sau ai manca seminte la teatru. Sau ai aplauda la opera dupa primul act.



Feel free sa dati mai departe

End of a beautiful day

Iata-ma ajuns si la finele zilei, coplesit de unele mesaje, de unele convorbiri, de unele persoane. M-am topit de fericire azi. Am retrait clipele imbatate in happiness, dragul de a trai, de a povesti, de a ma gandi la mine. Si la voi.
Acum am simt special. Simt ca 20 se merita. Simt ca 20 face diferenta. E foarte cute. Am avut o zi de calitate. Si sunt happy ca nu a stricat-o nimeni. Cred ca o pot pune la palmares, alaturi de alte 2 zile perfecte.
Tot ce imi lipseste este o jumatate perfecta. Dar o sa apara si aia. Sunt convins. Macar acum am speranta. E ca in filmul ala, X Files: I WANT TO BELIEVE. Cred ca am facut pasul acela: i believe.
Super tare 20-ul asta, isi face treaba singur.
Sper sa-mi amintesc mereu de ziua asta, cand am recitit cu ai mei compunericile din gimnaziu, cele reusite si profunde ce au meritat sa fie pastrate, o compunere din liceu, despre "ce vad eu in oglinda cand privesc obiectiv", despre fazele ce le faceam cand eram prunc mic, adica mic si nazdravan, relatate de ai mei scumpi parinti si bunici... O zi plina din toate punctele de vedere. Si plina de surprize placute. Exact ce mi-am dorit. Acum sunt melancolic, sensibil si miscat de ce am trait azi. Gen FERICIREA. Duceam lipsa de senzatia asta incomparabila. Ador sa fiu fericit. Si sa ii vad pe cei din juru-mi la fel. E o armonie deplina. Si cred ca merita sa te zbati sa o obtii. Actually, la asta cred ca se rezuma viata. Sa te caznesti ca fii fericit.
Again, really love u people, cei care azi ati facut parte din fericirea mea. Si ati ajutat sa o simt. Mai vie ca niciodata.

De 20 de ani... EXIST [?!]

E statusul ce l-am avut si la 18 ani, evident modificat acum. Ma simt excelent. Ii simt aproape pe cei dragi, primesc telefoane din juma in juma de ora, toti cei apropiati se gandesc la mine. E o zi superba. E soare afara, e cald si in inima mea.
20 e un alt inceput. Un inceput bun. Un prim pas in viata. Adevarata viata, cea cu planuri de viitor si cu fericire in coada. 20 E o varsta perfecta. E cea a visurilor implinite si a dorintelor realizate, a prietenilor adevarati, a nemuririi dragostei. E varsta la care as vrea sa nu imbatranesc. E aproape perfect.
Savurez picaturile de zambet de pe chipurile alor mei, savurez extazul de a exista.
22 februarie 2010 e un inceput sublim, inceputul varstei la care ma simt pregatit. Pregatit de a imi pregati fericirea.
Multumesc tuturor celor ce mi-au fost aproape si celor ce m-au avut in gand azi.

AMR-2-zile Night & FUN-wid-friends

Laptaria lui Enache. Ora 18:20. Genial. Fum, muzica buna, atmosfera de party, veselie, harmalaie, sticle ciocnite, tipe dragute. Astept sa imi soseasca invitatii, ma asez la o masa, iau o Stela NA, pentru moment, totul foarte tare. Mai putin partea cu fumul. Sosesc cei cu pricina, depanam amintiri, radem, ne sicanam, ne amintim de faze din liceu, care mai de care mai penibile sau amuzante, o barfa mica, la modul care ce a mai facut si pe unde a mai ajuns si cum mai duce, intr-un cuvant o seara reusita. Asta in pofida faptului ca la 8 jumate a trebuit sa evacuam localul din cauza la niste luzari. Scuzati, Nightlosers. Drept urmare, am luat-o frumusel la pas si ne-am croit drum pe Magheru inspre Romana. Am tras la Mec si a urmat inca o repriza de rasete isterice si bancuri desuchiate.
Si mi-am tras un nou amic: Jack. Jack Daniel's. :D
PS: Ty Patratel, Master, Ardeia and Punc.
Post post scriptum: Punc, u owe me sumthing.

Era sa uit...

In drum spre noul mall misto din capitala, AFI Palace, adica in tramvaiul 25, am trait o alta experienta bizara. As in la un moment dat, incetinim si nu intelegeam de ce. Cam la cateva sute de metri in fata noastra era un alt tramvai, stationat, insa era ceva in neregula. Si zic asta pentru ca eram cam intr-o zona pustie, cu o sosea in stanga noastra, soseaua Progresului cred ca-i zice si in fine... Se urneste ala din fata intr-un tarziu. Ajungem noi in statia respectiva(atunci am realizat ca ala statuse atat in statie, whatever). Ei bine asa ceva nu am mai vazut in viata mea. Ma simteam ca un puscarias evadat. Erau, fara sa exagerez, aproximativ 8~10 politisti si in rest, pana la 10~15 de controlori in statie. Fix ca la parnaie. Si scriau gaborii, p***-m-as in palariile lor, la amenzi cat nu au scris in viata lor la examenele pe care le-au copiat. Deci saracii nici in generala nu au scris atat, cand le dicta invatatoarea. Serios! Urca o femeie sa ne verifice BELETU sau ABONAMENTU si dupa ce ma holb insistent la jaful ei de legtimatie, cu husa ciobita si vai mama ei, aratata pe dos, se simte tanti si o intoarce astfel incat sa desifrez din ea ca e controloare, ii intind biletul uitandu-ma pe geam. Am mai povestit episoade similare, cred. Coboara. Si se duce in grupul ei si clampane seminte. Scuipand pe jos cojile. Ceilalti, capsomani sau curcanei, ce nu erau bizi luand spaga/scriind amenzi mimau high-life-ul fumand sau povestind... who knows what? Politici probabil. SI ERAM ORIPILAT!!! AM AJUNS IN ORASUL MEU NATAL SA FIU CONTROLAT CA UN INFRACTOR?!?!?! 3 urca in tramvai, restul stau jos sa nu cumva sa indrazneasca cineva sa coboare... Ca intra la interogatoriu. Cu organu'. Nu va spun care, doar atat: nu va e rusine! Penibililor! Si parasutelor! Cu o clasa in plus fata de cate culori are steagul pe care voi jurati iar eu mictionez asupra lui si a juramantului vostru. Urasc raziile, sistemul si ratatii de bugetari. Pe toti. Tara e de cacat, dar cu voi, devine de balega.

Reviving the Bucharest spirit

Azi-noapte am dormit la un prieten de-al meu. Sta undeva pe la Piata Sfantul Gheorghe. So, a trebuit sa merg pe jos ca sa ajung azi acasa. Si tocmai uitasem cum este sa mergi prin jeg si flegme, mai nou afise cazute in zapada flescaita si transformate intr-un fel de pasta, cum e sa urci in masina si sa iti tuseasca toti mosii inspre tine, sau sa fii calcat de babe disperate sa prinda loc pe scaun. De asemenea, am uitat cum e sa faci 100 de metrii in masina fiind, in 20 de minute, din cauza aglomeratiei, iar penibilii de politisti nu fac altceva decat sa dea vertiginos din palme crezand ca descongestioneaza traficul... Insa, ce mi-a placut la mine a fost faptul ca simteam ca acolo apartin. In haosul ala. In freamatul continuu de pe strazi. Simteam ca traiesc si orasul respira cu mine. Ca suntem in acelasi ritm. Ca rezonam. Deci tot am ramas bucurestean. :D
Seara am petrecut-o in compania iubitilor mei prieteni din Vianu. La un Burger King, pentru ca duc lipsa de fast-foodul asta in Timi. Si imi lasa si acum gura apa cand ma gandesc la namila de triplu whooper devorat de catre subsemnatul. Of, cum sa slabesc eu in felul asta?!
Si o surpriza neplacuta a inchieat seara si consta in faptul ca mi-am deschis mailul si hopaaaaaaaaa. Am primit un e-mail prin care mi se cerea sa completez calendarul cu ziua mea de nastere celei mai josnice fiinte pe care am cunoscut-o ever, o zdreanta ce mi-a mancat o parte buna din ani. Un gunoi. Si Doamne fereste sa ma reintalnesc cu ea ever. Pentru ca sunt dispus sa ma dezlantui. Nu ma intereseaza absolut deloc ce si cum si de ce in legatura cu ea. Ma aprind numai cand imi amintesc numele. Chipul aproape l-am uitat deplin. Daca exista o combinatie intre ura, dispret, nepasare, nervi si cele mai negre ganduri pe care le am fata de cineva si toate acestea reunite poarta un nume, as vrea sa stiu si eu cum se cheama.
Asa mi-am incheiat seara. Si postul acesta.

Thoughts

Imi place sa beau. Si urasc sa fiu beat. Si ca un facut, cifra 4 parca e cea mai tare. Din nou, ca si la balul din a 12-a, cele 4 shoturi de tequila m-au rapus. Urasc. Simt ca pierd lupta cand ma imbat. Plus ca e senzatia aia naspa ca ai ratat evenimentele, tre sa-ti povesteasca altu' ce si cum s-a intamplat, cum au curs lucrurile. Doamne, ce mai urasc sa ma imbat. Si de ce iar din 4 shoturi date unul dupa altul? Simt ca si cum as fi fost furat, amagit, ca o marioneta in mainile pricepute ale alcoolului, care isi instaleaza fortele miseleste in mine si ma domina. Si ma culc. Si o iau de la inceput.

~~~~***~~~~

Era petrecerea de 20 de ani. Imi serbam schimbarea prefixului cu o saptamana mai devreme, impreuna cu colegi si colege simpatici. Un grup restrans de amici. Atmosfera e super, muzica buna, spre deosebire de alte seri, localul cam gol, as putea zice perfect pentru a ne manifesta, urla, zbiera, rade si alte apucaturi hilare pentru niste tineri trecuti de primul semestru al politehnicii. M-am simtit bine. M-am simtit important. M-am simtit genial. Desi nu ma incanta faptul ca incurand implinesc doua decenii, parca suna mai bine douazeci decat nouasprezece. Nu? Te duci la una, te recomanzi, intamplator, de dragul conversatiei te intreaba "Craiule, cati ani ai?" iar tu vii cu buzduganul "DOUAZECI" si ii strapungi scutul inimii, o farami si devine toata a ta. Nu ramane decat sa o savurezi si sa ramai cu ranjetul pe buze pentru ca ai dat lovitura. Glumesc. Nu simt nicio deosebire acum cand imi traiesc ultimele zile din cei 19 ani trecuti, fata de atunci cand voi pasi sfios si temator in tainele celui de-al 20-lea. Insa amintirile stranse la trecerea dintre ani vor fi pastrate de mine mereu. Nu am sa uit noaptea in care am iesit cu cei dragi ai mei din Timisoara. Si e cu atat mai deosebita amintirea, cu cat pui ca ei sunt colegii mei de studentie. Am ce le povesti plozilor mei.

~~~~****~~~~

Tot sambata am serbat si alaturi de cele mai importante persoane pentru mine din micul oras de pe Bega. De domnul si doamna X. Am tinut mortis sa fie si ei partasi la "marele eveniment" pentru ca ii consider mai mult decat niste simpli oameni. Ii consider unchii mei. Pentru mine ei reprezinta o cheie. Este cheia care mi-a deschis noi usi spre orizonturi minunate. Este cheia fara de care acum nu stiu unde si in stare as fi fost. Sunt patronii mei. Ingerii mei pazitori.

~~~~****~~~~

Urmeaza sambata seara. Bagajul e facut, strang prin casa, radiez de fericire ca ma intorc in Bucuresti. Cealalta casa. Adica celalalt ACASA. Calatoria a fost lunga, si grea, poate unde ma dezobisnuisem cu drumul lung si anost si fetele plictisitare si enervante ale celor din vagon. Habar n-am. Stiu doar ca atat de plictisitoare si de tampita calatorie nu am mai avut de cand am mers prima data la Timisoara cu trenul, adica prin clasa a 10-a. Skip. Ajung unde vroiam: tot entuziasmul meu s-a stins odata cu jegul din Bucuresti, cu gropile, pardon, craterele din asfalt, cu mormanul de zapada stropita cu namol si mizerie de la marginea trotuarului, cu ratatii din trafic, care, de nervi azi nu am mai suportat tupeul unuia si dupa claxoane insistente, l-am depasit si i-am taiat calea ca ultimul tigan... Of. Abia astept sa-mi vad prietenii de aici si sa ard gazul de pomana in Laptarie.

~~~~****~~~~

Bye bye sesiune. S-a dus si panarama asta. Gata cu distractiile nocturne, care mi-au dereglat bioritmul in asa hal, incat acum eu parca sarbatoresc revelionul in fiecare noapte, pentru ca mai devreme de 4 nu pot dormi, adio cursuri scrise in word si listate in complex tip "copiuta", adio foi scrise ca la masina cu aceleasi teoreme de enshpe mii de ori... raman numai restantele =))) ROFL ^.^
Pot zice ca din cauza analizei, ce mi-a taiat tot cheful de invatat, fiind primul examen picat, as in 0 out of 1, ulterior nu am facut decat sa imi introduc piciorul si am lasat sa vina de la sine totul. Si surprinzator, cu minim de efort depus am trecut 2 examene din 4. Sublim. Adica nu, SUPERB, dupa cum i-am zis profului de algebra cand el mi-a comunicat ca am facut de un 5 acolo. Foarte comic omul ala. As vrea sa mai pastrez legatura cu el daca as putea.

Pe viitor... Nu stiu. Doar unele asteptari. In rest, spontaneitatea si ce-o da Dumnezeu. Sper sa fie lucruri bune. Si placute.

Bosumflat

Incepe ziua dragut, desi oboseala acumulata se resimte, afara era frumos, nu ningea, nu era frig...era destul de bine pentru o zi de februarie. Si nu ploua.
Vestea buna isi face aparitia (era si cazul dupa mitralierele de vesti proaste) pe la amiaza cand aflu ca imi pot procura 3 jocuri originale, pe gratis, printr-o oferta. Evident ca eu consider asta ca si cum as fi castigat la Loto. Sau la loz in plic. Adica sunt un fan al jocurilor si de ceva vreme am inceput sa le cumpar pentru ca sa le pot juca pe net. Nu ca as fi mare combatant al pirateriei. Exclus. Nu in Romania si nici pe salariile de aici. Este pura pasiune sau snobism. Numiti cum vreti. Nu-mi pasa. Imi consum euforia in cateva zeci de minute de joc si de torturat shoboclick-ul si tastatura, dupa care ma topeste somnul, deci ma culc. Seara, aparent o idee buna de a ucide timpul, urmez propunerea unor prieteni apropiati de a iesi in oras. Sa mancam. Nu se putea altfel. Deci ne strangem vreo 12 insi pana la urma si ne punem pe devorat. La masa nu cunosteam decat pe cei 5 amici. Restul erau straini. Si sunt. Prezentari nu s-au facut din diverse motive, necunoscute, deci presupun ca din prostie. La un moment dat, o fiinta penibila, pe un ton rastit, porunceste sa fie mutat un scaun. Cum eu si cei 2 tovarasi de haplit eram ocupati cu pleasca de pizza din farfurie, evident ca nu ne-am sinchisit de rozatoarea vorbitoare, ci am continuat sa mancam. Persista in a da ordine. Unul se abtine, altul e prea neinteresat, deci cel care da replica este nimeni altul decat bucuresteanul. Replica dura. Urmeaza manifesstarea unei femei iritate, stiti cu totii cum fac, cum li se urca sangele la cap si dau afara cam tot ce le proceseaza dovleacul. Bla bla bla bla bla... Concluzia sunt un nesimtit. Si am nevoie de codul bunelor maniere. Asta pt ca nu o bagam in seama in timpul isteriei si pentru ca nu am avut chef sa ma ridic. In fine. Aveam replici. MULTE. Si puteam sa le scot afara din mine dar riscam sa se holbeze tot restaurantul la noi. Deci nu. Am tacut. Si nu-mi place de mine. Adica pentru faptul ca am raspuns cu aceeasi moneda la tembelismul lor, sunt socotit unul dintre ei? Sincer cred ca am vazut multe locuri si am trait intr-un mediu mai elevat decat a trait ea si toata familia ei de 3 generatii incoace, la un loc. Si nu pentru ca sunt din capitala. Niciodata nu mi-a placut sa ma laud cu asta, pentru ca este o simpla intamplare. Este o eroare a norocului. Deobicei el nu tine cu mine. Ci pentru ca mi-am dorit sa stiu sa ma port si am studiat cartea recomandata de ea, in schimb domnia sa nici nu cred ca a catadicsit sa ii atinga copertile. Daca as vorbi fata in fata cu ea, as avea nenumarate motive sa-i dau pentru care m-am purtat asa. Insa nu cred ca va intelege. Nici nu stiu de ce ma consum atat. Urasc cand in calea mea gasesc prosti, iar daca ei sunt atat de prosti incat nu pot constientiza avand o sumedenie de argumente sub nas, acest lucru, atunci ii detest.
Concluzia: uite asa mi-a stricat o tipa seara.

Fugitiv

Era ora 3 noaptea cand eu ma cautam in buzunarul de la geaca dupa chei. Privesc in sus, latura de bloc dinspre straduta, TOATE luminile stinse. Oameni cuminti. Se culca devreme, se trezesc devreme, dorm 8 ore pe noapte, intr-o coaja de nuca, bioritm sanatos. Am urcat anevoios cele 3 etaje, am deschis lumina pe holul apartamentului, m-am facut comod. Am dat drumul la muzica, un surf mic pe net, vreo 20 de minute de joc unde constat uimit ca nu ma pot aduna sa pun tinta pe zombies... Mi se face somn si ma culc.
Dimineata asta m-am trezit cu lipsa de chef acuta. Un argument elcovent: mi-am servit micul dejun, celebrul OUSHOR, pe la 5 dupa amiaza. Cred ca iar am racit. Afara vremea m-a imbiat la trandaveala, ningea cand am aerisit camera, deci slabe sanse sa fi avut chef de ceva astazi in afara de a freca menta.
Ma paste ultimul examen. Ultimul hop. Apoi evenimente mai...senine, sper eu. Ma doare capul de la atata vreme pierduta in fata laptopului. Si din cauza asta am sa inchei aici secul meu post de acum.
PS: nu pot sa pricep cum de Timisoara e un oras asa linistit...

Ciorba

Tarziu. Somn. Iarta-ma. Nu vreau. Simt. Brad. Tren. Frig. Nisip. Apa. Pix. Pereche. Nu mai pot. De ce? Inapoi. Mult. Sus. Pat. Multumesc. Te rog. Acasa. Intuneric. Frige. Daca as putea. 2 saptamani. Ploua. Foame. Lene. 120 km/h. Nou. Iar. Amintiri. Plimbam. Trece. Maine? Nu cred. Banca. Soare. Muzica. Drum. Astept. Roz. Troleibuz. Miez. Shopping. Ousor. 4. Speriat. Fum. Incet. Mai vrei? Mila. Dispret. Hahahaha. Mars. Sambata. Fericit. Apatic. Frumos. Moarte. Intangibil. Oftat. Oare? Timpul. Goana. Impresionat. Proaspat. Zbor. Iubito. Tot. Examene. Sinistru. Patetic. Pesimist. Job. Ai mei. Ce faci? Amiaza. Palmier. Sarut. Serios. Statuie. 3 benzi. Metrou. Nesimtit. Cerc. Intersectie. Chipuri. Gagicute. Parc. Parfum. Strada. Vechi. Mic. Stingher. Probleme. Ciuda. Gelos. Dimineata. Cearta. Shaorma. Vis. Adio. Piesa. Exist? Versus. Scari. Ani. Apel. Joc. Vino. Funny. Singur. Nu acum. Raspundere. Viata. Giratoriu. Facturi. Mall. Impacare. Sentiment. Lipsa. KFC. Geam. Covrig. Talpa. Luceste. Atmosfera. Patetic. Ingust. Bere. Pasi. Pe jos. Subtire. Bloc. Camp. Dezolant. Furie. Casa. Calorifer. Oameni. Rahat de caine. Meditatii. Dor. Uit. Stii? Lung. Draguta. Timid. Ei. Tequila. Ghetus. Ce tare! Buchet. Cravata. 116. Sera. Tricou. Conduc. Vreme. Pana mea. Tocuri. Magazin. Poli. Adidasi. Fustita. Baietel. Umilinta. Viitor. Film. Party. Ziua. Sapte. Motoare. Nume. Gandac. Tobogan. Uscat. Fel. Bilete. Gropi. Marcaje. Catalog. Vopsea. Clienti. Zmeu. Glont. Doare. Ea. Nu. Plopi. Gradina. Parcare. Frana. Limite. Democratie. Vicii. Povesti. Matematica. Cam. Aproape. Mereu. Dar? Sec. Cheie. Cadou. Vodafone. Net. Bataie de joc. Asociem. Perna. Cola. Mistic. Urmeaza. Jeg. Nori. Asfalt. Pizza. Hotel. Nopti albe. Miere. Mizerabil. Este.

Explorand (Guilty of doing nothing)

Este ora trei jumate dupa amiaza si eu am maine examen. Nu am invatat nimic. Nu am avut rabdare sa deschid si sa parcurg cursul macar o data in 5 zile. Nu stiu de ce imi e asa lene. Ma trezesc, imi propun sa lucrez si eu o problema acolo si sfarsesc altcumva, ori jucandu-ma, ori aiurind pe net, ori scriind, vezi cazul de fata.
Cred ca am fost foarte dezamagit de la primul examen, cel de analiza si de atunci sistemul meu de autoconservare lucreaza non stop. Ma simt resemnat si nu prea constientizez/ nu-mi pasa de restul sesiunii. Parca plutesc. E un fel de combo intre blazare si nepasare. Si nu stiu inca daca imi place sau nu. Pentru ca refuz sa ma gandesc la starea mea. Si pierd vremea. Probabil ca frica de examen ma va apuca inainte de a primi subiectele, ma va tine 5 minute pana incep sa misc cate ceva si sa rezolv, apoi va disparea. Cand ies din sala de examen, de orice fel si natura, sunt ori dezamagit ca mi-am pierdut timpul invatand, ori bucuros ca am scapat si de ala. Asa patesc mereu cu frica si emotiile. Momentan simt ca asist la viata mea. Simt ca o traieste alta persoana, o a treia, pe langa mine si eu insumi, iar eu stau undeva in prajma ei, la maxim un metru, vazand ce face. Si cum invata. Si cum se consuma si cum uita. Si cum o ia de la capat. Si uneori urasc ca stau sa ma privesc de pe margine si sa-mi dau sfaturi. Mi-e ca peste 20 de ani ajung schizofrenic :)) Doamne fereste!
Ma cam plictisesc. De cam tot. Si mi-e cam lene sa fac ceva. Altceva. Sa ma apuc de ceva. E foarte greu sa ma apuc de ceva, ca tot am ajuns aici si e si mai greu sa continui lucrul respectiv, odata inceput, daca nu-mi place. Poate se cheama superficialitate, dar nu-mi pasa. Cred ca sunt genul de om care incearca sa guste din tot sa aiba o parere. Si ce nu-i place, daca e pus sa guste a doua oara, iese nasol.
Acum, dupa ce am dat afara din mine gandurile astea, inca mi-e lene sa ma apuc de tocit. Nu cred ca tocitul e pentru mine. Tre mereu sa gasesc o cale de a face treaba buna, fara sa fiu nevoit sa imi injectez teorie in vene pe care nu am sa o folosesc ever. Urasc ca sunt un idealist ce incearca sa fie realist, sau invers, un realist ce se impiedica de idealistul din sine.

Noroc cu exceptiile care-ti confirma regula

Sunt genul de om care nu da doi bani pe/uraste/dispretuieste/are boala pe/ii e sila de/nu ar face niciodata nimic pt a ajuta/nu suporta/considera ultimele gunoaie pe: CONTROLORI, TAXIMETRISTI si POLITISTI, also known as GABORI. Stiu si sunt constient ca nu asta e o atitudine demna de un om decent, rafinat si bine crescut. Insa oricat m-as stradui sa ii accept si suport si tolerez pe exponentii meseriilor enumerate mai sus, nu reusesc sa gasesc absolut niciun motiv. Efectiv astea sunt reactiile pe care le starnesc ei atunci cand ne intersectam tangential. Am si justificare: controlorii sunt niste ciubucari nenorociti, cu atatea clase cate viteze au autobozele unde isi exercita ei autoritatea, iar cand vad ca cineva este prins pe picior gresit TOTI tabara pe bietul om ca hienele. Politistii sunt acele carpe umane care indiferent ca ai gresit sau nu, adesea daca esti oprit de ei, nu scapi fara a ti se gasi nod in papura. Plus ca sunt penibili si au un mers si o statura ridicola. Iar taximetristii... eu unul conduc agresiv. Foarte dur. Si niciodata nu am lasat un taximetrist sa mi se bage in fata. E o regula pe care o respect mai ceva ca trecutul pe rosu. Insa au oamenii astia un tupeu in ei de parca toti ar fi facuti de aceeasi mama. Si li s-a daruit un simt al proprietatii extrem de dezvoltat.
Insa iata si exceptia de la regula. In privinta controlorilor. Numai!
Mergeam in seara asta inspre complex sa imi hranesc burtica, dupa cum zice cineva drag si in troleibuz s-a urcat o echipa de controlori cunoscuti din vedere. Un el destul de inaintat in varsta, desi cu o mecla de betiv notoriu, foarte de treaba omul. Si o ea, tot trecuta de varsta a doua demult, cu o fata de barbat ce si-a petrecut un sfert din viata prin puscarie. Nu stiu de ce asta imi inspira figura ei... In fine. Si se urca oamenii in statie, la 5 metri urmeaza un semafor. Opreste. Deschide brusc usile. Se urca controlorii. Un tip din fata masinii nu compostase bilet si abia dupa ce ei au urcat si au avut un mic dialog cu soferul, tanarul a compostat biletul, gest surprins de cei doi "reprezentanti ai legii". Ma asteptam la un intreg circ si parca deja vedeam hienele din ei scoase din cusca si gata-gata sa jupoaie tanarul de viu si sa ajunga la carnea cea dulce: suta de mii. INSA SOC: el, ca un adevarat domn, merge amuzat la tanar si ii zice in gluma ceva de genul ca nu a vazut nimic si au schimbat cateva cuvinte incat eu am ramas stupefiat. Nu-mi venea sa cred ca nenea ala a fost atat de genial si a reactionat ca un om cand deobicei astfel de situatie se lasa cu coborat la prima si negociat in vederea SUTEI DE MII. Si tot el e nenea controlor care mereu multumeste oamenilor dupa ce primeste cardul sau biletul. Si tot el NICIODATA nu mi-a reprosat ca nu am validat. Da, eu nu validez niciodata. Ca sa le fac in ciuda la prosti. Si tot el e nenea caruia atunci cand ii dau cardul ma uit la el si eventual ii zambesc sau am un poker face. Celorlalti le dau cardul si ma uit in partea opusa, pe geam sau la cineva ca si cum nu ar exista sau ma holbez insistent la legitimatia lor pana mi-o vara intre ochi... Ce rau sunt cu penibilii astia! :))
Am atata dezgust pe restul controlorilor, al taximetristilor si al politistilor incat nu stiu unde mai incape. Asta ca sa inchei pozitiv. Ca daca spun si despre controlorii de pe drumul intors (altii decat cei sus-mentionati), care inca isi practicau meseria pe la 21.14... si de penibila cearta dintre ei si un domn... mi-e ca uit partea buna a lucrurilor si ca am pus intr-o lumina prea pozitiva oamenii de mai sus...

Dur / Patrunzator

M-am uitat azi la un film mai vechiut, din 2007. Se cheama Death Sentence. Si am ramas cu un gust amar, cuprins intru totul de invidie sau gelozie.
In cateva vorbe, filmul prezinta drama unui tata a doi copii, baieti, ce incearca sa-si creasca si sa corespunda nevoilor acestora alaturi de sotia sa minunata. Am zis minunata si am sa revin asupra aspectului. Circumstantele sunt de asa natura ca intr-o seara, dupa ce baiatul cel mare castiga un meci de hockey, conducand in drum spre casa, raman fara combustibil si trag la prima benzinarie. Ulterior aflam ca era singura din oras fara sistem de supraveghere. Tatal alimenteaza, iar baiatul merge sa-si cumpere ceva dulce. Intre timp o banda de golani isi face aparitia si unul dintre ei trebuia initiat, asa ca il omoara pe baiat aflat inauntru. Tatal se razbuna uigandu-l pe faptas, apoi razboiul se dezlantuie, ii este omorata familia, fiul cel mic este in coma, el este impuscat si printr-n miracol se trezeste. Cu un singur gand: dulcea razbunare. Urmeaza macelul in care fiecare membru din gasca moare si nu aflam daca tatal va apuca sa-si vada copilul iesit din coma sau nu.
Ceea ce m-a marcat profund au fost vorbele sotiei la un moment dat cand realizeaza ca barbatul ei l-a ucis pe faptas. Ii zice ca este un tata minunat, ca este un sot excelent si ca il va iubi oricum, neconditionat, indiferent de ce ar fi facut. I-a fost alaturi, desi stia ca este un ucigas. A fost acolo sa-l sprijineasca, desi i-a explicat ca orice ar face baiatul lor nu va putea fi adus inapoi. L-a sustinut, in pofida faptului ca ecuatia nicicand nu ar fi putut fi egalata. L-a iubit. Si era prezenta acolo pentru el. Cate sotii sunt asa acum? Cate familii sunt asa unite de dragoste? Cine mai pretuieste acum dragostea? "Te iubesc" a devenit un salut banal intre doi tineri.
Cine isi mai cauta azi sotii care sa ii iubeasca? Cine le mai gaseste? Cate fete exista pe lumea asta care sa fie ACOLO?
Am o sumedenie de ganduri ce sunt prea intime ca sa le scriu aici. As vrea doar sa stiu si sa fiu sigur ca exista o EA si pentru mine care sa fie acolo.
Nu as vrea niciodata sa trec in viata prin ceva asemanator cu ce am privit azi. Insa vreau sa am o familie fericita. Vreau sa fiu un tata bun. Mereu stau sa ma intreb ce fel de tata am sa fiu. Si patrund tot mai adanc intrebarea CINE MI-I VA DARUI.
Doamne ce as vrea sa rezolv problemele astea cat mai repede si daca vreau sa am o alegere perfecta in viata, atunci asta as vrea sa fie. Prima.

Trecut-prezent-viitor?

Primul post din anul curent. Ar fi o gramada de povestit despre ce a fost, despre debutul anului in curs, despre ce vreau si sper sa fie in continuare. Mai ales ca ne aflam deja in februarie, luna cu o anumita incarcatura pentru mine, dar si luna a doua, cea care marcheaza un pas grabit al timpului in viata mea. Urasc ca trece asa repede! Imi zboara asa miseleste pe sub nas incat sunt efectiv defazat. Traiesc cu impresia ca saptamana trecuta am serbat revelionu' sau ca imi puneam tangential intrebari tampite de tocilari (pe care-i urasc, dealtfel) precum "vaaaaaaaaaai, ma asteapta sesiunea. prima sesiune. cum o sa fac? o sa invat? o sa am timp? o sa fiu integralist?" si zguduit de prezent, chair pot sa raspund raspicat la o intrebare: nu, nu-s integralist. am o restanta. pana acum. Insa privesc esentialul: daca nu o aveam acum, nu aveam ce povesti mai departe. Nu aveam ce amintiri sa port cu mine pe viitor. Nu-mi doresc sa-mi aduc aminte de anii de studentie citind carti peste carti, luand 11 la seminare, 10.50 in examene pentru ca dinozaurul ce mi-a corectat lucrarea nu a vazut data in partea stanga-sus a paginii, deci 0.50 puncte din oficiu sunt taiate, nu-mi doresc sa fiu un as la teorie. Vreau doar sa ajung un inginer priceput si sa ma folosesc de facultate. Am 2010 motive sa fiu un nonconformist in continuare, sa ma bucur de examenele luate copiind, de profii care pareau severi si stricti, dar s-au dovedit geniali, de gasca si foarte de treaba. Imi place sa gust riscul, dar cu masura. Imi place sa-mi croiesc un drum aleator in viata. Ma face sa uit de cat de anosta, seaca, amara, perfida, inoportuna si zdreanta este viata.
2009 a fost un an agitat. Mult prea agitat. Si nici nu stiu daca am avut suficient timp de reactie. Pentru fiecare situatie in care am fost pus. Imi amintesc de clasa a 12a, de celebra mea deceptie in amor, de prietenii pe care i-am avut si s-au dus(pt unii, chiar ma bucur ca sunt undeva la fund, inecati in imbecilitate), de bacul ala infect pentru care am lucrat intens cu 2 zile inainte de fiecare proba, de liceul lasat in urma, de toate tampeniile facute acolo, de unii profi minunati din el, de nunta frumoasa a unor prieteni dragi, de vacanta de vara unde am recuperat fiecare minutel pierdut in fata putinelor foi cu subiecte de bac, de intrarea la facultate, de primul contact cu colegii noi, de prieteniile legate aici. Cam atat pot scoate din minte legat de 2009 asa, la un feedback superficial. Era sa uit de balul de absolvire:)) Frumos. Trag linie si ma simt mandru de cum am petrecut timpul. De ce a iesit. Imi place rezultatul. Cred ca mi-am urmat destul de bine schema, cu unele exceptii, de a nu ma bucura prea tare ca sa nu dau cu dosul de pamant prea rau la ananghie.
Pentru viitor? Pai imi doresc multe. Cred ca e un fel de superstitie la mine, desi nu imi place termenul, nu cred in el. E de fapt o teama. Daca as zice ce imi propun sa fac, sigur nu voi face. Imi doresc doar fericire. Multa. Si sa dureze. Mult. Nu ar strica sa-mi iau si examenele, sa ne dea milogii astia de la facultate bursa in continuare, sa am un semestru doi mai putin incarcat, sa merg cat mai des pe Motoare sau in Laptarie, sa-mi vizitez my buddies din Bucuresti si SA VINA VARAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA. Vreau in Vama. Rau de tot. Si prin Timisoara cre' ca am s-o ard la vara.
Tot in cadrul wishlist-ului, doresc sa-mi mentin prietenii si sa ma inteleg si sa petrec cat mai mult timp cu ei, sa ne distram, sa nu uitam si sa nu rarim noptile prin cluburi sau baruri sau oriunde unde ne simtim bine cu totii. Si unde uitam ca suntem niste necajiti de studenti in anul intai la poli.
Nu stiu ce m-a apucat de am inceput cu "primul post pe anu' asta". Acum mi se pare banal. Cred ca vroiam sa subliniez faptul ca am fost foarte prins cu diverse... gen...incheierea unor "afaceri" cu copii batuti in cap, nenorocitele astea de examene si plictisul de zi cu zi sau blazarea continuua si din ce in ce mai dulce datorata vieturii si convietuirii cu semenii mei din ce in ce mai putin dragi.
Cum zice si un fost vianist, acum vedeta prin gurile tuturor cancanurilor de ziare, TRAIM IN ROMANIA SI ASTA NE OCUPA TOT TIMPUL. Adevarat, Mircica.