Despre scris

Traiesc.

Imi era dor sa scriu in blog. Din senin. Si cum abia am sosit de la o petrecere, somn am dar nu mi-l permit, pentru ca risc sa nu mai merg la testul programat in aproximativ 4 ore, imi permit, in schimb, luxul de a ma goli de mine. Si de ganduri. Imi pare rau ca trebuie sa folosesc propriul blog pentru asta, imi pare rau ca tu esti singurul care asculta si ia aminte, care asculta si nu riposteaza, care asculta si nu da afara, care asculta si se supune, care asculta si nu se mai satura, care asculta si atat. Care ma asculta. Da, al meu blog e un fel de sclav supus toata viata si care nu se revolta niciodata. Si care surprinzator, prin tacerea sa, ma calmeaza. Opreste orice intrigi. Ma umanizeaza. Ma descopera. Ma fascineaza.
Azi nu am sa mai dau in tine. Azi nu am sa te mai supun chinurilor groaznice generate de imaginatia mea hiperactiva. Nu am sa mai arunc in tine sacul de gunoi strans de-a lungul zilei sau saptamanii. Am sa fiu bland cu tine. Azi am sa te spal. De gandurile mele negre, am sa te crut de focul automat de cuvinte grele, am sa te repar de tot ce am stricat in tine. Pentru ca asa faci tu cu mine. Si pentru ca asa am sa fac eu cu mine.
Acum sunt eu. Un ego pur. Si alb. As vrea sa scriu cea mai profunda metafora pentru ce inseamna A SCRIE pentru mine. Dar nu pot. Poate din respect si umilinta fata de actul in sine. Nu cred ca inca am descoperit combinatia perfecta de cuvine pentru a desemna actiunea aceea. Deci nu imi permit sa comentez asupra ei. Prefer tacerea. Acum imi place sa tac. E ceva prea nobil ca sa pot eu sa ii creez o imagine. Chiar si din perspectiva mea, care in mod normal domnia orice punct de vedere al celor din jur. Nu de data asta, nu pentru asta. Daca A SCRIE ar fi o persoana, iar eu as incerca sa ii zugravesc un protret, probabil ca m-as abtine. Chiar daca as detine tusuri perfecte ca Luchian, Rembrandt sau Da Vinci. Am o stima deosebita pentru aceast act nedeslusit cuvintelor de seama.
Atat inseamna pentru mine A SCRIE.
Poate pentru ca, mereu, din cele mai frumoase amintiri ale mele, a ramas ce a fost scris. Sau chiar daca a fost scris odata, sters, tot a ramas. Pentru ca a fost scris. Mirodenii precum "in bratele tale ma simt unica, mereu bine" , "am fluturasi in stomac de fiecare data cand citesc un mesaj de la tine" , "Ai tai parinti care te iubesc mult" condimenteaza intr-un mod aparte orice clipa din viata in care sunt aruncate. Iar gustul lasat in urma este de neinlocuit si neuitat. Niciodata. Indiferent daca mesajele se sterg, blogurile dispar, felicitarile se ingalbenesc, vorbele se risipesc, scrisul va ramane. In memorie. A mea. Si a celorlalti.
Este, dupa opinia mea, elementul fundamental in viata. Este seva ce da nastere si forta. Este atingerea cea mai romatica pe care un suflet o poate simti de la alt suflet. Este lacrima pe care fericirea o varsa cand inspiratia inunda o minte umana.

SCRISUL nu are niciodata sfarsit. Si nici punct la final