Suicide bomber

E ceva vreme de cand ma simt un sincigas. Simt cum ma sinucid cu fiecare gand ce-mi invadeaza mintea hiperanalitica. Simt cum creste presiunea, sangele pulseaza energic prin vene, devin irascibil si sunt gata sa explodez la fiecare cuvintel ce mi se arunca aiurea, la orice privire ciudata, sau la orice gest marunt ce nu-mi convine.
Ma simt consumat, uzat si nefolositor. Ca de multe ori pana acum, ma astept sa ma trezeasca din continua mea macinare sufleteasca o masina in viteza sau alte elemente in genul acesta. Asta e cusurul meu, ma consum. Invesesc si nu scot profit.
Nu am nevoie de consiliere, de sfaturi, de persoane care sa simta cu mine, nici macar sa stie cineva cum mocnesc inauntrul meu. Nu am nevoie de indrumari, nici de aprobari, criticile ma lasa rece, nu am nevoie de altii sa incerce sa ma scoata din starea asta. NU am nevoie decat de mine.
Eu sunt singurul care ma poate intelege. Sunt singurul care stie cum sa se poarte cu mine. Sunt eu si cu mine. Perfect aproape. Asta pentru ca cei din jur nu fac decat sa-mi provoace si mai multi nervi decat am pana acum. E nu sunt in stare sa se ajute pe ei insisi. Cum,deci, sa ma poata ajuta pe mine? Ma distrez undeva in adancul ego-ului meu, dupa zidul de nervi si oftica, pe seama lor. Nu sunt decat niste marionete in mainile iscusite si perverse ale vietii. Si pe de-o prte ma enerveaza ca sunt asa lasi si orbi, dar pe de alta parte, e delectant. E un serial ce te tine viu. Sper ca in ritmul asta sa ajung imun. La sentimente. La durere. La iubire. La frumos. La urat. Sa fiu si punct. Delimitez aici actul de a fi, de a vietui, de cel de a simti. Doar existi. Si nu simti nimic.
Cred ca e un fel de razboi mental. Oricine cred ca are astfel de ganduri. In care se uita la sine si incearca sa-si dea seama unde se afla in raport cu ceilalti. Ce si daca simte pentru aialalti. Examineaza pozitia sa si incearca sa-si dea seama daca ii place ceea ce vede. Mie imi place ce vad in mine. Dar numai in mine si ma dezgusta ce vad in ceilalti. Vad doar lasitate, comoditate, incapatanare, lipsa de speranta, mister rasuflat, enigme auto-induse, ura, cearta, lipsa de respect si de gandire. Niste tristi. Niste zombies netransformati.
Ce caut eu printre voi?
Invidiez pe zi ce trece tot mai mult pe cei care traiesc departe de oameni, de zonele urbane, de aglomerari umane. Invidiez, iar, pe cei care isi determina drumul prin viata si mai cu mana tare decat o fac eu. Invidiez pe cei care isi construiesc o viata pe baza lor si numai a lor. Pe cei care nu se lasa incurcati de intrusi. Pe cei care nu simt nimic sau daca simt si daca am putea imagina un grafic al sentimentelor lor, ar fi o dreapta de la un cap pana la infinit. Nu o amarata de linie cocosata si curbata de momentele traite la intensitati diferite. De bucuriile din varful muntelui care coboara de dai cu curu' de pamant si tind la minus infinit.
Urasc tot ce inseamna facultatea si sistemul de invatamant romanesc. E o tara de cacat, cu oameni de cacat, o cocina, un cuib de bacterii si microbi din care abia astepti sa scapi. Urasc tot ce inseamna examene, sesiuni, teste, laboratoare. Sunt un generator de ura. Si merita.
Urasc promisiunile si sperantele la o viata mai buna aici. Urasc ideea de a termina o facultate si peste 4 ani sa nu poti sa ti gasesti loc de munca pentru ca toate sunt ocupate de inaptii de copii ai celor cu functii inalte. Cata superficialitate si prefacatorie.
Urasc sa vad cum ma maturizez pe zi ce trece pentru ca asta nu ma face decat mai scarbit de ce si cine este in jurul meu. As aprecia ca in proportie de 80% sunt numai gunoaie.
Nu ma intereseaza sa citeasca cineva postul asta. Asa ca daca din intamplare ai ajuns pana aici cu lecturatul, te rog sa te abtii de la comentarii. Pentru ca indiferent cat de agumentata va fi parerea ta, pe mine ma va lasa rece. Ca asa trebuie sa se intample mereu. Sa ma lase rece totul. Nu imi pasa de nimic si nimeni. Doar de mine. Egoist. Dar bine. E randul meu sa dau replica. Si, damn, i'm gonna love doing it!
Booooom

Diggin' the memories

Gata cu vacanta... pardon, cu chiulul. Fun is freaking over and i'm going back to the same shitty routine of every day life. Tot felul de porcarii mi se intampla, continua sa mi se intample adica, ma simt tot mai dezgustat pe zi ce trece, cam de fiecare in parte.
Entuziasmul si euforia vizitei mele in Bucuresti s-au stins in doar cateva clipe. Nu-mi mai gasesc locul nicaieri. Nici in Timisoara, nici in faculta, nici intre prieteni, nici in casa, nici in oras, nici in tara asta de tot cacatul, nici printre cei apropiati, nicaieri. E trist sa nu mai ai locusorul ala al tau, stiut numai de tine, unde sa te regenerezi, unde sa te simti bine, indiferent prin cate belele treci, indiferent cine ce ti-a zis, indiferent cine ce a facut, locusorul tau in care esti invincibl, intangibil si detasat total. Pur si simplu a disparut. Sau ti-a fost distrus. De altii.
Prea ignoranti mi se par cei din jur. Prea superficiali. Prea ingusti. Prea falsi. Prea mici. Prea imaturi. Prea multe caractere infecte. Prea multa penibilitate. Prea multa lasitate. Prea multa ironie. Prea multa vorbarie. Prea putine fapte.
Dar, am solutia.
A fi mizantrop.

Perversitate

O zi de cacat, oameni de cacat, un sfarsit de cacat.
2 posibilitati: ori eu sunt hipersensibil, ori lumea chiar se duce de rapa.
Un pic din ambele, dar mai mult din a doua.
Nu mai am cuvinte. E prea lame si ma scarbeste cam tot din jur. Si toti. Niste mancatori de aer mi se par. Aerul meu!

Keep walking

Nu e vorba de prietenul nostru, Johnny.
In sfarsit ma vad ajuns unde doream acum doua saptamani sa fiu. La sfarsitul saptamanilor cu examene si teste si partiale si mariri si..... offfffff ca multe sunt, ba nene! Am ajuns sa ma relaxez, sa-mi iau aproape vacanta, deoarece pe la cursuri nu prea mai dam, ceea ce e incurajator pentru un student la poli, anul intai. Genial. Merge perfect vorba aia "Si cand ne-o fi mai rau, sa ne mearga asa de bine!". Nu m-am stresat deloc. Nu am pierdut timp invatand. As vrea sa mearga ulcioru' la apa si de acum incolo. Dar ceva imi zice ca ar fi cazu' sa nu mai incerc. Si sunt de acord.
Whatever.
Odata cu aceasta oportunitate de a pierde vremea si de a freca menta, ca tot romanu', acest finish line pe care mi l-am dorit a adus cu sine si niste lucruri pe care trebuia sa le piarda pe drum. Lucruri precum constientizarea ca lumea nu este deloc ceea ce pare. Convingerea ca nu te poti baza pe nimeni, niciodata, nici un pic, creste alarmant. Constati pentru inca o data ca prietenii nu sunt exact asa cum vrei. Ai inghitit multe de la ei. I-ai luat asa cum sunt. I-ai acceptat. Inteles. Invers nu s-a intamplat decat o data, maxim de doua ori, iar alea pe la inceput. Deci ii tai de pe lista prietenilor. Te urasti ca ai facut acel compromis acum ceva timp. Te urasti ca nu ai mers pe instinct. Ca le-ai dat, totusi, credit. Pe gratis. Acum culegi falsitate si nepasare. Ei nu au facut la fel pentru tine. Ei sunt altfel. Adica nu.... Ei sunt ca toti ceilalti. Intra in larga categorie pe nume RESTUL. Te simti folosit si manipulat. Detesti cand te izbeste gandul ca ai simtit-o dar nu ai actionat. Le-ai mai dat o sansa.
Ce scarba mi-e. Insa sunt neasteptat de resemnat. Asta pentru ca pe zi ce trece, cred tot mai mult ca EU cu MINE suntem partenerii perfecti. Si incep sa iau in calcul ca nu am decat noi intrusi in viata.
Mergem mai departe.
Al doilea lucru naspa ce nu trebuia sa mi se intample este lipsa de control a celorlalti fata de mine. Deja prea multa lume din jur arunca cuvintele degeaba. Nu le pot patrunde sensul, adancimea, gravitatea, duritatea, dar le folosesc. Si creeaza anarhie. Durere. Rupturi. Prapastii. Nimeni in jurul meu nu se mai controleaza. Toti sunt nerafinati, bruti, bolovani. Tocmai cand incepusem sa ii menajez pe cei din jur... It turns to be a bad idea to play nice in a shitty world. Hmmm. Ce sa fac? Sa reactionez pe masura, sa domin, sa calc pe cadavre, sau sa trec peste? Ca sincer am obosit si deja nu mai am nicio satisfactie in a da replica. Nu am cui. Prea mare gradul de robotizare. Nu ai cu cine vorbi. Toti sunt pe graba. Imi lasa impresia ca nici timpul nu poate tine pasul cu graba unora. Sau cu nepasarea. Oameni vidati de sine. Am inceput sa consider ca societatea este formata din gauri negre. Care se inghit unele pe celelalte. Pana la uniformizare. Adica la nimic.
Mai departe.
Vorbeam cu un amic zilele trecute si din vorba in vorba am ajuns la capitolul amintiri. Daca nu ar fi existat ele, pe de-o parte eu acum nu as fi avut ce povesti. Istoria nu ar mai fi fost istorie, timpul nu si-ar mai fi gasit sensul sau denotatia, viitorul, prezentul si trecutul ar fi tot una, deci am fi gravitat. Dar totusi, amintirile ne coloreaza decorul vietii. Ne lumineaza prezentul, ne intuneca trecutul, ne strapung inima, ne regleaza uneori ritmul cardiac... Ce m-as fi facut eu fara clipele frumoase ale vietii mele? Sau fara cele urate? Unde ar fi fost identitatea mea? Cum m-as fi deosebit de restul? Cum as fi putut fi sigur in fiecare dimineata ca cel care s-a trezit este eu si ca eu-ul meu nu s-a mutat la altcineva? Amintirile sunt strans legate de suflet. Sunt ambrozia lui. Mi le inchipui precum o plansa goala, as in...suflet, colorata cu mii de culori, stiute si nestiute de noi, which would be amintirile.... Si....thank God for the eraser. As in uitare. Care este un rau necesar, vorbind in termeni abuzati de registrul colocvial.
Funny, nu stiu ce sa aleg pentru incheiere. Prima data m-am gandit sa zic ca acum ma doare capul. Dar cu un zambet nenorocit pe buze, ma intreb daca imi voi aminti peste timp ca am scris acest post, peste si mai mult timp daca am scris acest blog si cand voi trece in nefiinta daca am sa stiu ca am fost eu tot timpul cand am fost eu. Ce tare a iesit ultima fraza!

Foggy

Se intuneca devreme de ceva timp. Azi ies de la cursuri, care de fapt s-au comprimat intr-o ora amarata, pasesc afara din facultate, direct in seara.
O seara speciala, una in care ceata deasa ca si cand ai fi pe o culme a unui munte cuprinsa intr-un nor gros de ploaie, in fine, o ceata intensa si parca facea o vraja cu tot orasul. Asternea o liniste profunda, morbida, insa inexplicabil de potrivita peste oameni, le minimiza simturile, miscarile, era ca si cand ai fi oprit timpul din viteza lui si ai fi privit in slow motion fiecare miscare, cea mai fina incordare de muschi iesea in evidenta, un fragment genial din seria "Timisoara".
Sunt inca patruns de culorile si de trupurile, silutele transformate in simple umbre cum priveai drept.
Genial!

Strange people

'T looks like I've been followed by bad luck so far, and it still holds. I'm just trying to do things better, people to help, my life to improve, but all i get instead of acceptance is ignorance and eventually a kick in the butt.
Who the hell is to blame for this whole crap? Gosh, i'm so sick and tired to improve persons! I guess they're not ment for this, but for living a miserable life, among others alike, sticking to a broken pattern, always followed by sorrow. Sumtimez i wonder wether they have a soul or it's left them for a while...as in how the hell can u guys live with yourselves?! If i were in your shoes and met myself on the alley, most likely i'd punch him(myself) in the freaking face!
So deceived, so filled by anger, so restless.
Can't stand it anymore!

Bucati de puzzle

Incerci sa te schimbi. Ai in fata un viitor. Al tau. Ei bine, acest viitor e facut de tine? Sau ti-l face destinul? Destinul asteapta dupa tine sa te schimbi, tu schimbi destinul, sau el te schimba pe tine?
Imi tot macina sufletul aceste intrebari.
As dori sa aflu cum este dincolo de destinul meu. Sa vad unde am sa ajung. Sa sfidez timpul si tot ce tine de temporalitatea asta. As vrea sa vad rezultatul vietii mele. Sa vad pentru ce am luptat, pentru cine, cum am sa ajung, unde se vor termina sacrificiile, compromisurile, necazurile, fericirea, notiunile, semenii, as vrea sa videz timpul.
La fiecare pas ti se ofera alegeri. Imi place sa cred ca sunt doua: una buna si una rea. Fiecare duce intr-un loc. Necunoscut si neexplorat. Timpul nu se intoarce pentru a putea reface greselile. Alegerile eronate. El se impietreste pentru totdeauna in TRECUT. E ca un munte cladit pe alegerile fiecaruia. Moartea este cea care ne impinge in prapastie, odata ce muntele este destul de inalt. Si cazi. Si cad.
Terifiante scenarii. Insa ma ingozesc de multiudinea deciziilor ce asteapta din partea mea un curs. Mi-e frica. Neg. Sunt repugnant fata de ele, dar ma coplesesc.
Mai intervin si deciziile din partea celor din jur, cand trebuie sa decizi in raport cu ei pentru viata ta sau a lor. Cel mai greu mi se pare atunci cand altii, direct sau indirect, iti influenteaza deciziile pentru tine. E sfasietor sa te "joci" cu asa ceva. Trebuie sa multumesti parinti, prieteni, rude, apropiati, sa gasesti echilibrul.
Echilibrul este cel mai greu de gasit lucru in viata. Este elementul indispensabil. Rectific, echilibrul si fericirea sunt lucrurile indispensabile vietii. Poti fi fericit fara sa ai un echilibru? Poti fi echilibrat fara a fi fericit?
Conditia mea umana ma limiteaza in aceste privinte. Nu pot decat sa constat tot ce am scris mai sus, insa practic, nu pot face nimic. Alt adevar sfasietor. Ravnesc dupa fericire. Mi-e sila ca mereu scriu, constat, plang, rad, uit, sunt nostalgic, ma straduiesc, compromit, evit, omit, doresc, citesc, visez in legatura cu fericirea. Nu pot sa o prind. Sa o domin. Sa ma las dominat de ea. Imi scapa printre degete. Si redevin sensibil la gandul asta, il las sa ma cuprinda, apoi ma apuca nervii.
Nu mai vreau sa scriu despre fericire si echilibru. Vreau sa le traiesc mereu. Nu mai vreau sa fie niste cuvinte insiruite virtual. Vreau sa gust din esenta lor. Toata lumea vorbeste despre fericire, toti scriu de ea, netul vuieste de 0 si 1 meniti sa codifice "fericire", dar nimeni nu mi-o poate da. Sau poate exista o persoana. Perfecta pentru mine. Negasita. Unde e?
Cineva sa-mi dea fericirea! Sa ma faca fericit. In mod constant. Pana cand am sa cad de pe varful muntelui meu.