Keep walking

Nu e vorba de prietenul nostru, Johnny.
In sfarsit ma vad ajuns unde doream acum doua saptamani sa fiu. La sfarsitul saptamanilor cu examene si teste si partiale si mariri si..... offfffff ca multe sunt, ba nene! Am ajuns sa ma relaxez, sa-mi iau aproape vacanta, deoarece pe la cursuri nu prea mai dam, ceea ce e incurajator pentru un student la poli, anul intai. Genial. Merge perfect vorba aia "Si cand ne-o fi mai rau, sa ne mearga asa de bine!". Nu m-am stresat deloc. Nu am pierdut timp invatand. As vrea sa mearga ulcioru' la apa si de acum incolo. Dar ceva imi zice ca ar fi cazu' sa nu mai incerc. Si sunt de acord.
Whatever.
Odata cu aceasta oportunitate de a pierde vremea si de a freca menta, ca tot romanu', acest finish line pe care mi l-am dorit a adus cu sine si niste lucruri pe care trebuia sa le piarda pe drum. Lucruri precum constientizarea ca lumea nu este deloc ceea ce pare. Convingerea ca nu te poti baza pe nimeni, niciodata, nici un pic, creste alarmant. Constati pentru inca o data ca prietenii nu sunt exact asa cum vrei. Ai inghitit multe de la ei. I-ai luat asa cum sunt. I-ai acceptat. Inteles. Invers nu s-a intamplat decat o data, maxim de doua ori, iar alea pe la inceput. Deci ii tai de pe lista prietenilor. Te urasti ca ai facut acel compromis acum ceva timp. Te urasti ca nu ai mers pe instinct. Ca le-ai dat, totusi, credit. Pe gratis. Acum culegi falsitate si nepasare. Ei nu au facut la fel pentru tine. Ei sunt altfel. Adica nu.... Ei sunt ca toti ceilalti. Intra in larga categorie pe nume RESTUL. Te simti folosit si manipulat. Detesti cand te izbeste gandul ca ai simtit-o dar nu ai actionat. Le-ai mai dat o sansa.
Ce scarba mi-e. Insa sunt neasteptat de resemnat. Asta pentru ca pe zi ce trece, cred tot mai mult ca EU cu MINE suntem partenerii perfecti. Si incep sa iau in calcul ca nu am decat noi intrusi in viata.
Mergem mai departe.
Al doilea lucru naspa ce nu trebuia sa mi se intample este lipsa de control a celorlalti fata de mine. Deja prea multa lume din jur arunca cuvintele degeaba. Nu le pot patrunde sensul, adancimea, gravitatea, duritatea, dar le folosesc. Si creeaza anarhie. Durere. Rupturi. Prapastii. Nimeni in jurul meu nu se mai controleaza. Toti sunt nerafinati, bruti, bolovani. Tocmai cand incepusem sa ii menajez pe cei din jur... It turns to be a bad idea to play nice in a shitty world. Hmmm. Ce sa fac? Sa reactionez pe masura, sa domin, sa calc pe cadavre, sau sa trec peste? Ca sincer am obosit si deja nu mai am nicio satisfactie in a da replica. Nu am cui. Prea mare gradul de robotizare. Nu ai cu cine vorbi. Toti sunt pe graba. Imi lasa impresia ca nici timpul nu poate tine pasul cu graba unora. Sau cu nepasarea. Oameni vidati de sine. Am inceput sa consider ca societatea este formata din gauri negre. Care se inghit unele pe celelalte. Pana la uniformizare. Adica la nimic.
Mai departe.
Vorbeam cu un amic zilele trecute si din vorba in vorba am ajuns la capitolul amintiri. Daca nu ar fi existat ele, pe de-o parte eu acum nu as fi avut ce povesti. Istoria nu ar mai fi fost istorie, timpul nu si-ar mai fi gasit sensul sau denotatia, viitorul, prezentul si trecutul ar fi tot una, deci am fi gravitat. Dar totusi, amintirile ne coloreaza decorul vietii. Ne lumineaza prezentul, ne intuneca trecutul, ne strapung inima, ne regleaza uneori ritmul cardiac... Ce m-as fi facut eu fara clipele frumoase ale vietii mele? Sau fara cele urate? Unde ar fi fost identitatea mea? Cum m-as fi deosebit de restul? Cum as fi putut fi sigur in fiecare dimineata ca cel care s-a trezit este eu si ca eu-ul meu nu s-a mutat la altcineva? Amintirile sunt strans legate de suflet. Sunt ambrozia lui. Mi le inchipui precum o plansa goala, as in...suflet, colorata cu mii de culori, stiute si nestiute de noi, which would be amintirile.... Si....thank God for the eraser. As in uitare. Care este un rau necesar, vorbind in termeni abuzati de registrul colocvial.
Funny, nu stiu ce sa aleg pentru incheiere. Prima data m-am gandit sa zic ca acum ma doare capul. Dar cu un zambet nenorocit pe buze, ma intreb daca imi voi aminti peste timp ca am scris acest post, peste si mai mult timp daca am scris acest blog si cand voi trece in nefiinta daca am sa stiu ca am fost eu tot timpul cand am fost eu. Ce tare a iesit ultima fraza!