Suicide bomber

E ceva vreme de cand ma simt un sincigas. Simt cum ma sinucid cu fiecare gand ce-mi invadeaza mintea hiperanalitica. Simt cum creste presiunea, sangele pulseaza energic prin vene, devin irascibil si sunt gata sa explodez la fiecare cuvintel ce mi se arunca aiurea, la orice privire ciudata, sau la orice gest marunt ce nu-mi convine.
Ma simt consumat, uzat si nefolositor. Ca de multe ori pana acum, ma astept sa ma trezeasca din continua mea macinare sufleteasca o masina in viteza sau alte elemente in genul acesta. Asta e cusurul meu, ma consum. Invesesc si nu scot profit.
Nu am nevoie de consiliere, de sfaturi, de persoane care sa simta cu mine, nici macar sa stie cineva cum mocnesc inauntrul meu. Nu am nevoie de indrumari, nici de aprobari, criticile ma lasa rece, nu am nevoie de altii sa incerce sa ma scoata din starea asta. NU am nevoie decat de mine.
Eu sunt singurul care ma poate intelege. Sunt singurul care stie cum sa se poarte cu mine. Sunt eu si cu mine. Perfect aproape. Asta pentru ca cei din jur nu fac decat sa-mi provoace si mai multi nervi decat am pana acum. E nu sunt in stare sa se ajute pe ei insisi. Cum,deci, sa ma poata ajuta pe mine? Ma distrez undeva in adancul ego-ului meu, dupa zidul de nervi si oftica, pe seama lor. Nu sunt decat niste marionete in mainile iscusite si perverse ale vietii. Si pe de-o prte ma enerveaza ca sunt asa lasi si orbi, dar pe de alta parte, e delectant. E un serial ce te tine viu. Sper ca in ritmul asta sa ajung imun. La sentimente. La durere. La iubire. La frumos. La urat. Sa fiu si punct. Delimitez aici actul de a fi, de a vietui, de cel de a simti. Doar existi. Si nu simti nimic.
Cred ca e un fel de razboi mental. Oricine cred ca are astfel de ganduri. In care se uita la sine si incearca sa-si dea seama unde se afla in raport cu ceilalti. Ce si daca simte pentru aialalti. Examineaza pozitia sa si incearca sa-si dea seama daca ii place ceea ce vede. Mie imi place ce vad in mine. Dar numai in mine si ma dezgusta ce vad in ceilalti. Vad doar lasitate, comoditate, incapatanare, lipsa de speranta, mister rasuflat, enigme auto-induse, ura, cearta, lipsa de respect si de gandire. Niste tristi. Niste zombies netransformati.
Ce caut eu printre voi?
Invidiez pe zi ce trece tot mai mult pe cei care traiesc departe de oameni, de zonele urbane, de aglomerari umane. Invidiez, iar, pe cei care isi determina drumul prin viata si mai cu mana tare decat o fac eu. Invidiez pe cei care isi construiesc o viata pe baza lor si numai a lor. Pe cei care nu se lasa incurcati de intrusi. Pe cei care nu simt nimic sau daca simt si daca am putea imagina un grafic al sentimentelor lor, ar fi o dreapta de la un cap pana la infinit. Nu o amarata de linie cocosata si curbata de momentele traite la intensitati diferite. De bucuriile din varful muntelui care coboara de dai cu curu' de pamant si tind la minus infinit.
Urasc tot ce inseamna facultatea si sistemul de invatamant romanesc. E o tara de cacat, cu oameni de cacat, o cocina, un cuib de bacterii si microbi din care abia astepti sa scapi. Urasc tot ce inseamna examene, sesiuni, teste, laboratoare. Sunt un generator de ura. Si merita.
Urasc promisiunile si sperantele la o viata mai buna aici. Urasc ideea de a termina o facultate si peste 4 ani sa nu poti sa ti gasesti loc de munca pentru ca toate sunt ocupate de inaptii de copii ai celor cu functii inalte. Cata superficialitate si prefacatorie.
Urasc sa vad cum ma maturizez pe zi ce trece pentru ca asta nu ma face decat mai scarbit de ce si cine este in jurul meu. As aprecia ca in proportie de 80% sunt numai gunoaie.
Nu ma intereseaza sa citeasca cineva postul asta. Asa ca daca din intamplare ai ajuns pana aici cu lecturatul, te rog sa te abtii de la comentarii. Pentru ca indiferent cat de agumentata va fi parerea ta, pe mine ma va lasa rece. Ca asa trebuie sa se intample mereu. Sa ma lase rece totul. Nu imi pasa de nimic si nimeni. Doar de mine. Egoist. Dar bine. E randul meu sa dau replica. Si, damn, i'm gonna love doing it!
Booooom