Primul post din anul curent. Ar fi o gramada de povestit despre ce a fost, despre debutul anului in curs, despre ce vreau si sper sa fie in continuare. Mai ales ca ne aflam deja in februarie, luna cu o anumita incarcatura pentru mine, dar si luna a doua, cea care marcheaza un pas grabit al timpului in viata mea. Urasc ca trece asa repede! Imi zboara asa miseleste pe sub nas incat sunt efectiv defazat. Traiesc cu impresia ca saptamana trecuta am serbat revelionu' sau ca imi puneam tangential intrebari tampite de tocilari (pe care-i urasc, dealtfel) precum "vaaaaaaaaaai, ma asteapta sesiunea. prima sesiune. cum o sa fac? o sa invat? o sa am timp? o sa fiu integralist?" si zguduit de prezent, chair pot sa raspund raspicat la o intrebare: nu, nu-s integralist. am o restanta. pana acum. Insa privesc esentialul: daca nu o aveam acum, nu aveam ce povesti mai departe. Nu aveam ce amintiri sa port cu mine pe viitor. Nu-mi doresc sa-mi aduc aminte de anii de studentie citind carti peste carti, luand 11 la seminare, 10.50 in examene pentru ca dinozaurul ce mi-a corectat lucrarea nu a vazut data in partea stanga-sus a paginii, deci 0.50 puncte din oficiu sunt taiate, nu-mi doresc sa fiu un as la teorie. Vreau doar sa ajung un inginer priceput si sa ma folosesc de facultate. Am 2010 motive sa fiu un nonconformist in continuare, sa ma bucur de examenele luate copiind, de profii care pareau severi si stricti, dar s-au dovedit geniali, de gasca si foarte de treaba. Imi place sa gust riscul, dar cu masura. Imi place sa-mi croiesc un drum aleator in viata. Ma face sa uit de cat de anosta, seaca, amara, perfida, inoportuna si zdreanta este viata.
2009 a fost un an agitat. Mult prea agitat. Si nici nu stiu daca am avut suficient timp de reactie. Pentru fiecare situatie in care am fost pus. Imi amintesc de clasa a 12a, de celebra mea deceptie in amor, de prietenii pe care i-am avut si s-au dus(pt unii, chiar ma bucur ca sunt undeva la fund, inecati in imbecilitate), de bacul ala infect pentru care am lucrat intens cu 2 zile inainte de fiecare proba, de liceul lasat in urma, de toate tampeniile facute acolo, de unii profi minunati din el, de nunta frumoasa a unor prieteni dragi, de vacanta de vara unde am recuperat fiecare minutel pierdut in fata putinelor foi cu subiecte de bac, de intrarea la facultate, de primul contact cu colegii noi, de prieteniile legate aici. Cam atat pot scoate din minte legat de 2009 asa, la un feedback superficial. Era sa uit de balul de absolvire:)) Frumos. Trag linie si ma simt mandru de cum am petrecut timpul. De ce a iesit. Imi place rezultatul. Cred ca mi-am urmat destul de bine schema, cu unele exceptii, de a nu ma bucura prea tare ca sa nu dau cu dosul de pamant prea rau la ananghie.
Pentru viitor? Pai imi doresc multe. Cred ca e un fel de superstitie la mine, desi nu imi place termenul, nu cred in el. E de fapt o teama. Daca as zice ce imi propun sa fac, sigur nu voi face. Imi doresc doar fericire. Multa. Si sa dureze. Mult. Nu ar strica sa-mi iau si examenele, sa ne dea milogii astia de la facultate bursa in continuare, sa am un semestru doi mai putin incarcat, sa merg cat mai des pe Motoare sau in Laptarie, sa-mi vizitez my buddies din Bucuresti si SA VINA VARAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA. Vreau in Vama. Rau de tot. Si prin Timisoara cre' ca am s-o ard la vara.
Tot in cadrul wishlist-ului, doresc sa-mi mentin prietenii si sa ma inteleg si sa petrec cat mai mult timp cu ei, sa ne distram, sa nu uitam si sa nu rarim noptile prin cluburi sau baruri sau oriunde unde ne simtim bine cu totii. Si unde uitam ca suntem niste necajiti de studenti in anul intai la poli.
Nu stiu ce m-a apucat de am inceput cu "primul post pe anu' asta". Acum mi se pare banal. Cred ca vroiam sa subliniez faptul ca am fost foarte prins cu diverse... gen...incheierea unor "afaceri" cu copii batuti in cap, nenorocitele astea de examene si plictisul de zi cu zi sau blazarea continuua si din ce in ce mai dulce datorata vieturii si convietuirii cu semenii mei din ce in ce mai putin dragi.
Cum zice si un fost vianist, acum vedeta prin gurile tuturor cancanurilor de ziare, TRAIM IN ROMANIA SI ASTA NE OCUPA TOT TIMPUL. Adevarat, Mircica.
luni, 1 februarie 2010
duminică, 13 decembrie 2009
Suicide bomber
E ceva vreme de cand ma simt un sincigas. Simt cum ma sinucid cu fiecare gand ce-mi invadeaza mintea hiperanalitica. Simt cum creste presiunea, sangele pulseaza energic prin vene, devin irascibil si sunt gata sa explodez la fiecare cuvintel ce mi se arunca aiurea, la orice privire ciudata, sau la orice gest marunt ce nu-mi convine.
Ma simt consumat, uzat si nefolositor. Ca de multe ori pana acum, ma astept sa ma trezeasca din continua mea macinare sufleteasca o masina in viteza sau alte elemente in genul acesta. Asta e cusurul meu, ma consum. Invesesc si nu scot profit.
Nu am nevoie de consiliere, de sfaturi, de persoane care sa simta cu mine, nici macar sa stie cineva cum mocnesc inauntrul meu. Nu am nevoie de indrumari, nici de aprobari, criticile ma lasa rece, nu am nevoie de altii sa incerce sa ma scoata din starea asta. NU am nevoie decat de mine.
Eu sunt singurul care ma poate intelege. Sunt singurul care stie cum sa se poarte cu mine. Sunt eu si cu mine. Perfect aproape. Asta pentru ca cei din jur nu fac decat sa-mi provoace si mai multi nervi decat am pana acum. E nu sunt in stare sa se ajute pe ei insisi. Cum,deci, sa ma poata ajuta pe mine? Ma distrez undeva in adancul ego-ului meu, dupa zidul de nervi si oftica, pe seama lor. Nu sunt decat niste marionete in mainile iscusite si perverse ale vietii. Si pe de-o prte ma enerveaza ca sunt asa lasi si orbi, dar pe de alta parte, e delectant. E un serial ce te tine viu. Sper ca in ritmul asta sa ajung imun. La sentimente. La durere. La iubire. La frumos. La urat. Sa fiu si punct. Delimitez aici actul de a fi, de a vietui, de cel de a simti. Doar existi. Si nu simti nimic.
Cred ca e un fel de razboi mental. Oricine cred ca are astfel de ganduri. In care se uita la sine si incearca sa-si dea seama unde se afla in raport cu ceilalti. Ce si daca simte pentru aialalti. Examineaza pozitia sa si incearca sa-si dea seama daca ii place ceea ce vede. Mie imi place ce vad in mine. Dar numai in mine si ma dezgusta ce vad in ceilalti. Vad doar lasitate, comoditate, incapatanare, lipsa de speranta, mister rasuflat, enigme auto-induse, ura, cearta, lipsa de respect si de gandire. Niste tristi. Niste zombies netransformati.
Ce caut eu printre voi?
Invidiez pe zi ce trece tot mai mult pe cei care traiesc departe de oameni, de zonele urbane, de aglomerari umane. Invidiez, iar, pe cei care isi determina drumul prin viata si mai cu mana tare decat o fac eu. Invidiez pe cei care isi construiesc o viata pe baza lor si numai a lor. Pe cei care nu se lasa incurcati de intrusi. Pe cei care nu simt nimic sau daca simt si daca am putea imagina un grafic al sentimentelor lor, ar fi o dreapta de la un cap pana la infinit. Nu o amarata de linie cocosata si curbata de momentele traite la intensitati diferite. De bucuriile din varful muntelui care coboara de dai cu curu' de pamant si tind la minus infinit.
Urasc tot ce inseamna facultatea si sistemul de invatamant romanesc. E o tara de cacat, cu oameni de cacat, o cocina, un cuib de bacterii si microbi din care abia astepti sa scapi. Urasc tot ce inseamna examene, sesiuni, teste, laboratoare. Sunt un generator de ura. Si merita.
Urasc promisiunile si sperantele la o viata mai buna aici. Urasc ideea de a termina o facultate si peste 4 ani sa nu poti sa ti gasesti loc de munca pentru ca toate sunt ocupate de inaptii de copii ai celor cu functii inalte. Cata superficialitate si prefacatorie.
Urasc sa vad cum ma maturizez pe zi ce trece pentru ca asta nu ma face decat mai scarbit de ce si cine este in jurul meu. As aprecia ca in proportie de 80% sunt numai gunoaie.
Nu ma intereseaza sa citeasca cineva postul asta. Asa ca daca din intamplare ai ajuns pana aici cu lecturatul, te rog sa te abtii de la comentarii. Pentru ca indiferent cat de agumentata va fi parerea ta, pe mine ma va lasa rece. Ca asa trebuie sa se intample mereu. Sa ma lase rece totul. Nu imi pasa de nimic si nimeni. Doar de mine. Egoist. Dar bine. E randul meu sa dau replica. Si, damn, i'm gonna love doing it!
Booooom
Ma simt consumat, uzat si nefolositor. Ca de multe ori pana acum, ma astept sa ma trezeasca din continua mea macinare sufleteasca o masina in viteza sau alte elemente in genul acesta. Asta e cusurul meu, ma consum. Invesesc si nu scot profit.
Nu am nevoie de consiliere, de sfaturi, de persoane care sa simta cu mine, nici macar sa stie cineva cum mocnesc inauntrul meu. Nu am nevoie de indrumari, nici de aprobari, criticile ma lasa rece, nu am nevoie de altii sa incerce sa ma scoata din starea asta. NU am nevoie decat de mine.
Eu sunt singurul care ma poate intelege. Sunt singurul care stie cum sa se poarte cu mine. Sunt eu si cu mine. Perfect aproape. Asta pentru ca cei din jur nu fac decat sa-mi provoace si mai multi nervi decat am pana acum. E nu sunt in stare sa se ajute pe ei insisi. Cum,deci, sa ma poata ajuta pe mine? Ma distrez undeva in adancul ego-ului meu, dupa zidul de nervi si oftica, pe seama lor. Nu sunt decat niste marionete in mainile iscusite si perverse ale vietii. Si pe de-o prte ma enerveaza ca sunt asa lasi si orbi, dar pe de alta parte, e delectant. E un serial ce te tine viu. Sper ca in ritmul asta sa ajung imun. La sentimente. La durere. La iubire. La frumos. La urat. Sa fiu si punct. Delimitez aici actul de a fi, de a vietui, de cel de a simti. Doar existi. Si nu simti nimic.
Cred ca e un fel de razboi mental. Oricine cred ca are astfel de ganduri. In care se uita la sine si incearca sa-si dea seama unde se afla in raport cu ceilalti. Ce si daca simte pentru aialalti. Examineaza pozitia sa si incearca sa-si dea seama daca ii place ceea ce vede. Mie imi place ce vad in mine. Dar numai in mine si ma dezgusta ce vad in ceilalti. Vad doar lasitate, comoditate, incapatanare, lipsa de speranta, mister rasuflat, enigme auto-induse, ura, cearta, lipsa de respect si de gandire. Niste tristi. Niste zombies netransformati.
Ce caut eu printre voi?
Invidiez pe zi ce trece tot mai mult pe cei care traiesc departe de oameni, de zonele urbane, de aglomerari umane. Invidiez, iar, pe cei care isi determina drumul prin viata si mai cu mana tare decat o fac eu. Invidiez pe cei care isi construiesc o viata pe baza lor si numai a lor. Pe cei care nu se lasa incurcati de intrusi. Pe cei care nu simt nimic sau daca simt si daca am putea imagina un grafic al sentimentelor lor, ar fi o dreapta de la un cap pana la infinit. Nu o amarata de linie cocosata si curbata de momentele traite la intensitati diferite. De bucuriile din varful muntelui care coboara de dai cu curu' de pamant si tind la minus infinit.
Urasc tot ce inseamna facultatea si sistemul de invatamant romanesc. E o tara de cacat, cu oameni de cacat, o cocina, un cuib de bacterii si microbi din care abia astepti sa scapi. Urasc tot ce inseamna examene, sesiuni, teste, laboratoare. Sunt un generator de ura. Si merita.
Urasc promisiunile si sperantele la o viata mai buna aici. Urasc ideea de a termina o facultate si peste 4 ani sa nu poti sa ti gasesti loc de munca pentru ca toate sunt ocupate de inaptii de copii ai celor cu functii inalte. Cata superficialitate si prefacatorie.
Urasc sa vad cum ma maturizez pe zi ce trece pentru ca asta nu ma face decat mai scarbit de ce si cine este in jurul meu. As aprecia ca in proportie de 80% sunt numai gunoaie.
Nu ma intereseaza sa citeasca cineva postul asta. Asa ca daca din intamplare ai ajuns pana aici cu lecturatul, te rog sa te abtii de la comentarii. Pentru ca indiferent cat de agumentata va fi parerea ta, pe mine ma va lasa rece. Ca asa trebuie sa se intample mereu. Sa ma lase rece totul. Nu imi pasa de nimic si nimeni. Doar de mine. Egoist. Dar bine. E randul meu sa dau replica. Si, damn, i'm gonna love doing it!
Booooom
marți, 8 decembrie 2009
Diggin' the memories
Gata cu vacanta... pardon, cu chiulul. Fun is freaking over and i'm going back to the same shitty routine of every day life. Tot felul de porcarii mi se intampla, continua sa mi se intample adica, ma simt tot mai dezgustat pe zi ce trece, cam de fiecare in parte.
Entuziasmul si euforia vizitei mele in Bucuresti s-au stins in doar cateva clipe. Nu-mi mai gasesc locul nicaieri. Nici in Timisoara, nici in faculta, nici intre prieteni, nici in casa, nici in oras, nici in tara asta de tot cacatul, nici printre cei apropiati, nicaieri. E trist sa nu mai ai locusorul ala al tau, stiut numai de tine, unde sa te regenerezi, unde sa te simti bine, indiferent prin cate belele treci, indiferent cine ce ti-a zis, indiferent cine ce a facut, locusorul tau in care esti invincibl, intangibil si detasat total. Pur si simplu a disparut. Sau ti-a fost distrus. De altii.
Prea ignoranti mi se par cei din jur. Prea superficiali. Prea ingusti. Prea falsi. Prea mici. Prea imaturi. Prea multe caractere infecte. Prea multa penibilitate. Prea multa lasitate. Prea multa ironie. Prea multa vorbarie. Prea putine fapte.
Dar, am solutia.
A fi mizantrop.
Entuziasmul si euforia vizitei mele in Bucuresti s-au stins in doar cateva clipe. Nu-mi mai gasesc locul nicaieri. Nici in Timisoara, nici in faculta, nici intre prieteni, nici in casa, nici in oras, nici in tara asta de tot cacatul, nici printre cei apropiati, nicaieri. E trist sa nu mai ai locusorul ala al tau, stiut numai de tine, unde sa te regenerezi, unde sa te simti bine, indiferent prin cate belele treci, indiferent cine ce ti-a zis, indiferent cine ce a facut, locusorul tau in care esti invincibl, intangibil si detasat total. Pur si simplu a disparut. Sau ti-a fost distrus. De altii.
Prea ignoranti mi se par cei din jur. Prea superficiali. Prea ingusti. Prea falsi. Prea mici. Prea imaturi. Prea multe caractere infecte. Prea multa penibilitate. Prea multa lasitate. Prea multa ironie. Prea multa vorbarie. Prea putine fapte.
Dar, am solutia.
A fi mizantrop.
marți, 24 noiembrie 2009
Perversitate
O zi de cacat, oameni de cacat, un sfarsit de cacat.
2 posibilitati: ori eu sunt hipersensibil, ori lumea chiar se duce de rapa.
Un pic din ambele, dar mai mult din a doua.
Nu mai am cuvinte. E prea lame si ma scarbeste cam tot din jur. Si toti. Niste mancatori de aer mi se par. Aerul meu!
2 posibilitati: ori eu sunt hipersensibil, ori lumea chiar se duce de rapa.
Un pic din ambele, dar mai mult din a doua.
Nu mai am cuvinte. E prea lame si ma scarbeste cam tot din jur. Si toti. Niste mancatori de aer mi se par. Aerul meu!
sâmbătă, 21 noiembrie 2009
Keep walking
Nu e vorba de prietenul nostru, Johnny.
In sfarsit ma vad ajuns unde doream acum doua saptamani sa fiu. La sfarsitul saptamanilor cu examene si teste si partiale si mariri si..... offfffff ca multe sunt, ba nene! Am ajuns sa ma relaxez, sa-mi iau aproape vacanta, deoarece pe la cursuri nu prea mai dam, ceea ce e incurajator pentru un student la poli, anul intai. Genial. Merge perfect vorba aia "Si cand ne-o fi mai rau, sa ne mearga asa de bine!". Nu m-am stresat deloc. Nu am pierdut timp invatand. As vrea sa mearga ulcioru' la apa si de acum incolo. Dar ceva imi zice ca ar fi cazu' sa nu mai incerc. Si sunt de acord.
Whatever.
Odata cu aceasta oportunitate de a pierde vremea si de a freca menta, ca tot romanu', acest finish line pe care mi l-am dorit a adus cu sine si niste lucruri pe care trebuia sa le piarda pe drum. Lucruri precum constientizarea ca lumea nu este deloc ceea ce pare. Convingerea ca nu te poti baza pe nimeni, niciodata, nici un pic, creste alarmant. Constati pentru inca o data ca prietenii nu sunt exact asa cum vrei. Ai inghitit multe de la ei. I-ai luat asa cum sunt. I-ai acceptat. Inteles. Invers nu s-a intamplat decat o data, maxim de doua ori, iar alea pe la inceput. Deci ii tai de pe lista prietenilor. Te urasti ca ai facut acel compromis acum ceva timp. Te urasti ca nu ai mers pe instinct. Ca le-ai dat, totusi, credit. Pe gratis. Acum culegi falsitate si nepasare. Ei nu au facut la fel pentru tine. Ei sunt altfel. Adica nu.... Ei sunt ca toti ceilalti. Intra in larga categorie pe nume RESTUL. Te simti folosit si manipulat. Detesti cand te izbeste gandul ca ai simtit-o dar nu ai actionat. Le-ai mai dat o sansa.
Ce scarba mi-e. Insa sunt neasteptat de resemnat. Asta pentru ca pe zi ce trece, cred tot mai mult ca EU cu MINE suntem partenerii perfecti. Si incep sa iau in calcul ca nu am decat noi intrusi in viata.
Mergem mai departe.
Al doilea lucru naspa ce nu trebuia sa mi se intample este lipsa de control a celorlalti fata de mine. Deja prea multa lume din jur arunca cuvintele degeaba. Nu le pot patrunde sensul, adancimea, gravitatea, duritatea, dar le folosesc. Si creeaza anarhie. Durere. Rupturi. Prapastii. Nimeni in jurul meu nu se mai controleaza. Toti sunt nerafinati, bruti, bolovani. Tocmai cand incepusem sa ii menajez pe cei din jur... It turns to be a bad idea to play nice in a shitty world. Hmmm. Ce sa fac? Sa reactionez pe masura, sa domin, sa calc pe cadavre, sau sa trec peste? Ca sincer am obosit si deja nu mai am nicio satisfactie in a da replica. Nu am cui. Prea mare gradul de robotizare. Nu ai cu cine vorbi. Toti sunt pe graba. Imi lasa impresia ca nici timpul nu poate tine pasul cu graba unora. Sau cu nepasarea. Oameni vidati de sine. Am inceput sa consider ca societatea este formata din gauri negre. Care se inghit unele pe celelalte. Pana la uniformizare. Adica la nimic.
Mai departe.
Vorbeam cu un amic zilele trecute si din vorba in vorba am ajuns la capitolul amintiri. Daca nu ar fi existat ele, pe de-o parte eu acum nu as fi avut ce povesti. Istoria nu ar mai fi fost istorie, timpul nu si-ar mai fi gasit sensul sau denotatia, viitorul, prezentul si trecutul ar fi tot una, deci am fi gravitat. Dar totusi, amintirile ne coloreaza decorul vietii. Ne lumineaza prezentul, ne intuneca trecutul, ne strapung inima, ne regleaza uneori ritmul cardiac... Ce m-as fi facut eu fara clipele frumoase ale vietii mele? Sau fara cele urate? Unde ar fi fost identitatea mea? Cum m-as fi deosebit de restul? Cum as fi putut fi sigur in fiecare dimineata ca cel care s-a trezit este eu si ca eu-ul meu nu s-a mutat la altcineva? Amintirile sunt strans legate de suflet. Sunt ambrozia lui. Mi le inchipui precum o plansa goala, as in...suflet, colorata cu mii de culori, stiute si nestiute de noi, which would be amintirile.... Si....thank God for the eraser. As in uitare. Care este un rau necesar, vorbind in termeni abuzati de registrul colocvial.
Funny, nu stiu ce sa aleg pentru incheiere. Prima data m-am gandit sa zic ca acum ma doare capul. Dar cu un zambet nenorocit pe buze, ma intreb daca imi voi aminti peste timp ca am scris acest post, peste si mai mult timp daca am scris acest blog si cand voi trece in nefiinta daca am sa stiu ca am fost eu tot timpul cand am fost eu. Ce tare a iesit ultima fraza!
In sfarsit ma vad ajuns unde doream acum doua saptamani sa fiu. La sfarsitul saptamanilor cu examene si teste si partiale si mariri si..... offfffff ca multe sunt, ba nene! Am ajuns sa ma relaxez, sa-mi iau aproape vacanta, deoarece pe la cursuri nu prea mai dam, ceea ce e incurajator pentru un student la poli, anul intai. Genial. Merge perfect vorba aia "Si cand ne-o fi mai rau, sa ne mearga asa de bine!". Nu m-am stresat deloc. Nu am pierdut timp invatand. As vrea sa mearga ulcioru' la apa si de acum incolo. Dar ceva imi zice ca ar fi cazu' sa nu mai incerc. Si sunt de acord.
Whatever.
Odata cu aceasta oportunitate de a pierde vremea si de a freca menta, ca tot romanu', acest finish line pe care mi l-am dorit a adus cu sine si niste lucruri pe care trebuia sa le piarda pe drum. Lucruri precum constientizarea ca lumea nu este deloc ceea ce pare. Convingerea ca nu te poti baza pe nimeni, niciodata, nici un pic, creste alarmant. Constati pentru inca o data ca prietenii nu sunt exact asa cum vrei. Ai inghitit multe de la ei. I-ai luat asa cum sunt. I-ai acceptat. Inteles. Invers nu s-a intamplat decat o data, maxim de doua ori, iar alea pe la inceput. Deci ii tai de pe lista prietenilor. Te urasti ca ai facut acel compromis acum ceva timp. Te urasti ca nu ai mers pe instinct. Ca le-ai dat, totusi, credit. Pe gratis. Acum culegi falsitate si nepasare. Ei nu au facut la fel pentru tine. Ei sunt altfel. Adica nu.... Ei sunt ca toti ceilalti. Intra in larga categorie pe nume RESTUL. Te simti folosit si manipulat. Detesti cand te izbeste gandul ca ai simtit-o dar nu ai actionat. Le-ai mai dat o sansa.
Ce scarba mi-e. Insa sunt neasteptat de resemnat. Asta pentru ca pe zi ce trece, cred tot mai mult ca EU cu MINE suntem partenerii perfecti. Si incep sa iau in calcul ca nu am decat noi intrusi in viata.
Mergem mai departe.
Al doilea lucru naspa ce nu trebuia sa mi se intample este lipsa de control a celorlalti fata de mine. Deja prea multa lume din jur arunca cuvintele degeaba. Nu le pot patrunde sensul, adancimea, gravitatea, duritatea, dar le folosesc. Si creeaza anarhie. Durere. Rupturi. Prapastii. Nimeni in jurul meu nu se mai controleaza. Toti sunt nerafinati, bruti, bolovani. Tocmai cand incepusem sa ii menajez pe cei din jur... It turns to be a bad idea to play nice in a shitty world. Hmmm. Ce sa fac? Sa reactionez pe masura, sa domin, sa calc pe cadavre, sau sa trec peste? Ca sincer am obosit si deja nu mai am nicio satisfactie in a da replica. Nu am cui. Prea mare gradul de robotizare. Nu ai cu cine vorbi. Toti sunt pe graba. Imi lasa impresia ca nici timpul nu poate tine pasul cu graba unora. Sau cu nepasarea. Oameni vidati de sine. Am inceput sa consider ca societatea este formata din gauri negre. Care se inghit unele pe celelalte. Pana la uniformizare. Adica la nimic.
Mai departe.
Vorbeam cu un amic zilele trecute si din vorba in vorba am ajuns la capitolul amintiri. Daca nu ar fi existat ele, pe de-o parte eu acum nu as fi avut ce povesti. Istoria nu ar mai fi fost istorie, timpul nu si-ar mai fi gasit sensul sau denotatia, viitorul, prezentul si trecutul ar fi tot una, deci am fi gravitat. Dar totusi, amintirile ne coloreaza decorul vietii. Ne lumineaza prezentul, ne intuneca trecutul, ne strapung inima, ne regleaza uneori ritmul cardiac... Ce m-as fi facut eu fara clipele frumoase ale vietii mele? Sau fara cele urate? Unde ar fi fost identitatea mea? Cum m-as fi deosebit de restul? Cum as fi putut fi sigur in fiecare dimineata ca cel care s-a trezit este eu si ca eu-ul meu nu s-a mutat la altcineva? Amintirile sunt strans legate de suflet. Sunt ambrozia lui. Mi le inchipui precum o plansa goala, as in...suflet, colorata cu mii de culori, stiute si nestiute de noi, which would be amintirile.... Si....thank God for the eraser. As in uitare. Care este un rau necesar, vorbind in termeni abuzati de registrul colocvial.
Funny, nu stiu ce sa aleg pentru incheiere. Prima data m-am gandit sa zic ca acum ma doare capul. Dar cu un zambet nenorocit pe buze, ma intreb daca imi voi aminti peste timp ca am scris acest post, peste si mai mult timp daca am scris acest blog si cand voi trece in nefiinta daca am sa stiu ca am fost eu tot timpul cand am fost eu. Ce tare a iesit ultima fraza!
joi, 19 noiembrie 2009
Foggy
Se intuneca devreme de ceva timp. Azi ies de la cursuri, care de fapt s-au comprimat intr-o ora amarata, pasesc afara din facultate, direct in seara.
O seara speciala, una in care ceata deasa ca si cand ai fi pe o culme a unui munte cuprinsa intr-un nor gros de ploaie, in fine, o ceata intensa si parca facea o vraja cu tot orasul. Asternea o liniste profunda, morbida, insa inexplicabil de potrivita peste oameni, le minimiza simturile, miscarile, era ca si cand ai fi oprit timpul din viteza lui si ai fi privit in slow motion fiecare miscare, cea mai fina incordare de muschi iesea in evidenta, un fragment genial din seria "Timisoara".
Sunt inca patruns de culorile si de trupurile, silutele transformate in simple umbre cum priveai drept.
Genial!
O seara speciala, una in care ceata deasa ca si cand ai fi pe o culme a unui munte cuprinsa intr-un nor gros de ploaie, in fine, o ceata intensa si parca facea o vraja cu tot orasul. Asternea o liniste profunda, morbida, insa inexplicabil de potrivita peste oameni, le minimiza simturile, miscarile, era ca si cand ai fi oprit timpul din viteza lui si ai fi privit in slow motion fiecare miscare, cea mai fina incordare de muschi iesea in evidenta, un fragment genial din seria "Timisoara".
Sunt inca patruns de culorile si de trupurile, silutele transformate in simple umbre cum priveai drept.
Genial!
Strange people
'T looks like I've been followed by bad luck so far, and it still holds. I'm just trying to do things better, people to help, my life to improve, but all i get instead of acceptance is ignorance and eventually a kick in the butt.
Who the hell is to blame for this whole crap? Gosh, i'm so sick and tired to improve persons! I guess they're not ment for this, but for living a miserable life, among others alike, sticking to a broken pattern, always followed by sorrow. Sumtimez i wonder wether they have a soul or it's left them for a while...as in how the hell can u guys live with yourselves?! If i were in your shoes and met myself on the alley, most likely i'd punch him(myself) in the freaking face!
So deceived, so filled by anger, so restless.
Can't stand it anymore!
Who the hell is to blame for this whole crap? Gosh, i'm so sick and tired to improve persons! I guess they're not ment for this, but for living a miserable life, among others alike, sticking to a broken pattern, always followed by sorrow. Sumtimez i wonder wether they have a soul or it's left them for a while...as in how the hell can u guys live with yourselves?! If i were in your shoes and met myself on the alley, most likely i'd punch him(myself) in the freaking face!
So deceived, so filled by anger, so restless.
Can't stand it anymore!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
