Bucati de puzzle

Incerci sa te schimbi. Ai in fata un viitor. Al tau. Ei bine, acest viitor e facut de tine? Sau ti-l face destinul? Destinul asteapta dupa tine sa te schimbi, tu schimbi destinul, sau el te schimba pe tine?
Imi tot macina sufletul aceste intrebari.
As dori sa aflu cum este dincolo de destinul meu. Sa vad unde am sa ajung. Sa sfidez timpul si tot ce tine de temporalitatea asta. As vrea sa vad rezultatul vietii mele. Sa vad pentru ce am luptat, pentru cine, cum am sa ajung, unde se vor termina sacrificiile, compromisurile, necazurile, fericirea, notiunile, semenii, as vrea sa videz timpul.
La fiecare pas ti se ofera alegeri. Imi place sa cred ca sunt doua: una buna si una rea. Fiecare duce intr-un loc. Necunoscut si neexplorat. Timpul nu se intoarce pentru a putea reface greselile. Alegerile eronate. El se impietreste pentru totdeauna in TRECUT. E ca un munte cladit pe alegerile fiecaruia. Moartea este cea care ne impinge in prapastie, odata ce muntele este destul de inalt. Si cazi. Si cad.
Terifiante scenarii. Insa ma ingozesc de multiudinea deciziilor ce asteapta din partea mea un curs. Mi-e frica. Neg. Sunt repugnant fata de ele, dar ma coplesesc.
Mai intervin si deciziile din partea celor din jur, cand trebuie sa decizi in raport cu ei pentru viata ta sau a lor. Cel mai greu mi se pare atunci cand altii, direct sau indirect, iti influenteaza deciziile pentru tine. E sfasietor sa te "joci" cu asa ceva. Trebuie sa multumesti parinti, prieteni, rude, apropiati, sa gasesti echilibrul.
Echilibrul este cel mai greu de gasit lucru in viata. Este elementul indispensabil. Rectific, echilibrul si fericirea sunt lucrurile indispensabile vietii. Poti fi fericit fara sa ai un echilibru? Poti fi echilibrat fara a fi fericit?
Conditia mea umana ma limiteaza in aceste privinte. Nu pot decat sa constat tot ce am scris mai sus, insa practic, nu pot face nimic. Alt adevar sfasietor. Ravnesc dupa fericire. Mi-e sila ca mereu scriu, constat, plang, rad, uit, sunt nostalgic, ma straduiesc, compromit, evit, omit, doresc, citesc, visez in legatura cu fericirea. Nu pot sa o prind. Sa o domin. Sa ma las dominat de ea. Imi scapa printre degete. Si redevin sensibil la gandul asta, il las sa ma cuprinda, apoi ma apuca nervii.
Nu mai vreau sa scriu despre fericire si echilibru. Vreau sa le traiesc mereu. Nu mai vreau sa fie niste cuvinte insiruite virtual. Vreau sa gust din esenta lor. Toata lumea vorbeste despre fericire, toti scriu de ea, netul vuieste de 0 si 1 meniti sa codifice "fericire", dar nimeni nu mi-o poate da. Sau poate exista o persoana. Perfecta pentru mine. Negasita. Unde e?
Cineva sa-mi dea fericirea! Sa ma faca fericit. In mod constant. Pana cand am sa cad de pe varful muntelui meu.

Electiuni

In pofida tuturor reprosurilor mele deunazi, cum ca as fi pierdut un concert pentru un examen pitic, neinsemnat, iata ca alegerea fu buna, "ca sa zic asa", amintindu-mi de profa de mate din liceu prin sintagma sus-mentionata.
A meritat, frate, sa ma prezint: l-am trecut!!!!!!!!
In fine, incep sa acord o atentie prea mare facultatii si lucrurilor petrecute acolo, iar asta nu-mi place. Nu ma caracterizeaza.
Nu am sa ma avant in a trata subiecte mondene, precum "hai la vot ca si asa nu avem cu cine vota", nu mai am de gand sa ma arunc in a-i critica pe marii nostri romanasi de prin guvern, parlament samd.
As vrea doar sa remarc un anumit aspect: desi inca imi vine sa scuip fiecare afis in parte ce zace batut de vant, scuipat de ploaie, jumulit sau lipit prost de cei ce sunt platiti cu sume penibile pentru munca asta, parca acum, ACUM, dupa nu stiu... 3-4 ani?, incep sa ma lase rece.
Ceea ce nu ma lasa inca rece e ideea ca imi mentin si alimentez chiar gandul ca eu nu vreau sa fiu roman. NU vreau sa port eticheta asta.
Am sa ma resemnez si in aceasta privinta.

Simply lame

Ca o confirmare a gandurilor mele din seara precedenta, intr-adevar, mersul la partial astazi nu a fost un eveniment prea fericit. Matematicile ma urmaresc si reactia mea nu este decat una repugnanta de fiecare data. Adesea pot observa asemanarea dintre Tom si Jerry si Analiza & myself. Ca tot suntem in sfera asta, nu suntem decat doua entitati paralele, necoplanare, diferite si nu ne intalnim decat atunci si numai atunci cand necesitatea dicteaza.
Evidentul DE CE nu-si mai are rostul pentru ca a capatat multa notorietate de-a lungul timpului raspunsul PENTRU CA ASA TREBUIE. TOTI TRECEM PRIN ASTA. The greater good and other bs-uri...
Hai cu licenta si cu jobul sa nu mai intalnesc vreodata Taylor's formula!
Dar totusi, matematica e draguta. Pana la un anumit nivel de complexitate :P

Beyond

Maine partial la analiza. Pauza. Ca sa evit "praf".
Azi pseudo-toceala.
Tot azi nervi.
Constat uimit ca oricat incerci sa faci bine, oricat ai dori "the greater good", tot ce faci este in van. Nimeni nu merita nimic. Nimeni nu are nimic. Suntem ceea ce esenta ne dicteaza. Diferiti. Intangibili la nivele diferite. Simpli. Incorigibili. Independenti. Curiosi. Delasatori. Tari. Inadaptati. Deconectati. Detasati. Iresponsabili. Uriciosi. Mahniti. Dependenti. Pasivi. Nefericiti. Totul e in zadar intr-un anumit punct. Cu oricine. Cum e posibil? Se poate schimba destinul? Viitorul? Felul de a fi?
Poti trece un examen fara sa inveti?
Dar unul al vietii?

Maine cum va mai fi?

People

Stateam azi si ma luptam cu mine sa-mi pazesc ochii de la a nu-mi pica in gura de somn. In troleibuz. Lenea m-a constrans sa urc in statia de vis-a-vis de facultate. Deci ocoleam astfel si mergeam cu 3 statii in plus. Dar aveam loc asigurat pe scaun. Treceam aproape de centru, pe podul peste Bega, pe Clujului si vedeam numai oameni zgribuliti de frig, fiecare cufundati in proporia mizerie sau, dimpotriva, capodopera, zisa si VIATA. Nici nu mi-am pus problema sa citesc ceva pe chipurile lor. Erau prea ocupati. Sau pareau asa. Si eu la fel. Cu somnul pe care mi-l promisesem la pranz.
Sunt clipe cand merita sa te opresti brusc din activitatea ta si sa te uiti la cei din jur. Sa-ti dai seama sau sa te intrebi unde te situezi in raport cu ei.

Pe unde scot camasa, frate?!

Pare-se ca urmeaza un foc continuu de teste si examene. Urasc! Insa e misto sa vezi cum trec pe langa tine si totusi iti pui amprenta pe ele. Si deocamdata ma descurc de minune. Nici in primele ore la Podeanu nu aveam notele astea.
One more reason i believe in Timisoara.
Nu am sa dau curs unor explicatii extravgante despre DE CE, CUM, CAND s.a.m.d. Am sa zic doar ca a fost una dintre primele decizii bune ale vietii mele.
Viata mea incepe acum. Cu adevarat.
Ma doare capul. Ma bag la joc.
Ceau!

Transcendent

Timisoara. Noiembrie 2009. Toamna. Nasol.
Toamna este anotimpul blazarii. Nu sugereaza nimic altceva decat blazare. Cat mai multa. In cat mai multe forme. Fiecare mai perversa ca cea de dinainte.
Insa ciudat, toamna asta, cea de acum, de anul asta numai, are ceva aparte. Nedefinit. Poate este taina schimbarii decorului. Bucuresti este way too different from Timisoara. Dar va ramane Bucuresti mereu pentru mine. Locul cel mai adanc din sufletul meu isi oglindeste mereu amintiri in metropola. Si totusi, aerul de toamna timisoreana aduce un parfum de placere. De o implinire...efemera. Asterne inexplicabile confuzii in mintea mea. Efervescenta de sentimente, flashback-uri, coplesitoare stari de nostalgie. Tipice toamnei. Dar altfel. Un alt fel de altfel. Ciudat in mod clar.
Frumos este a constata ca esti un mic om intr-un oras mic. E chiar interesanta postura. Si o savurez pana la ultima picatura. Este ca un fel de quest... Incerci sa descperi cum sa ajungi de aici la posta, la banca, in centru. Care este centrul. Cauti locusoare de regenerare, unde sa fii doar tu cu tine si ce e in jur, pentru clipele alea scarboase. Cauti sa explorezi. Desi stii ca nu ajuta la nimic. Dar e un fel de ocupatie si asta. Si nu ai cum sa nu fi izbit de calmul ce pluteste prin animarea citadina. Este frapant. Si te atrage ca un magnet.
Aici parca si rutina se imbogateste cu alta denotatie.
Este un loc unde pot sa imi fac amintiri. Vreau?
Timisoara face blazarea savuroasa. Siropoasa si o dizolva.
Uau!