Suicide bomber

E ceva vreme de cand ma simt un sincigas. Simt cum ma sinucid cu fiecare gand ce-mi invadeaza mintea hiperanalitica. Simt cum creste presiunea, sangele pulseaza energic prin vene, devin irascibil si sunt gata sa explodez la fiecare cuvintel ce mi se arunca aiurea, la orice privire ciudata, sau la orice gest marunt ce nu-mi convine.
Ma simt consumat, uzat si nefolositor. Ca de multe ori pana acum, ma astept sa ma trezeasca din continua mea macinare sufleteasca o masina in viteza sau alte elemente in genul acesta. Asta e cusurul meu, ma consum. Invesesc si nu scot profit.
Nu am nevoie de consiliere, de sfaturi, de persoane care sa simta cu mine, nici macar sa stie cineva cum mocnesc inauntrul meu. Nu am nevoie de indrumari, nici de aprobari, criticile ma lasa rece, nu am nevoie de altii sa incerce sa ma scoata din starea asta. NU am nevoie decat de mine.
Eu sunt singurul care ma poate intelege. Sunt singurul care stie cum sa se poarte cu mine. Sunt eu si cu mine. Perfect aproape. Asta pentru ca cei din jur nu fac decat sa-mi provoace si mai multi nervi decat am pana acum. E nu sunt in stare sa se ajute pe ei insisi. Cum,deci, sa ma poata ajuta pe mine? Ma distrez undeva in adancul ego-ului meu, dupa zidul de nervi si oftica, pe seama lor. Nu sunt decat niste marionete in mainile iscusite si perverse ale vietii. Si pe de-o prte ma enerveaza ca sunt asa lasi si orbi, dar pe de alta parte, e delectant. E un serial ce te tine viu. Sper ca in ritmul asta sa ajung imun. La sentimente. La durere. La iubire. La frumos. La urat. Sa fiu si punct. Delimitez aici actul de a fi, de a vietui, de cel de a simti. Doar existi. Si nu simti nimic.
Cred ca e un fel de razboi mental. Oricine cred ca are astfel de ganduri. In care se uita la sine si incearca sa-si dea seama unde se afla in raport cu ceilalti. Ce si daca simte pentru aialalti. Examineaza pozitia sa si incearca sa-si dea seama daca ii place ceea ce vede. Mie imi place ce vad in mine. Dar numai in mine si ma dezgusta ce vad in ceilalti. Vad doar lasitate, comoditate, incapatanare, lipsa de speranta, mister rasuflat, enigme auto-induse, ura, cearta, lipsa de respect si de gandire. Niste tristi. Niste zombies netransformati.
Ce caut eu printre voi?
Invidiez pe zi ce trece tot mai mult pe cei care traiesc departe de oameni, de zonele urbane, de aglomerari umane. Invidiez, iar, pe cei care isi determina drumul prin viata si mai cu mana tare decat o fac eu. Invidiez pe cei care isi construiesc o viata pe baza lor si numai a lor. Pe cei care nu se lasa incurcati de intrusi. Pe cei care nu simt nimic sau daca simt si daca am putea imagina un grafic al sentimentelor lor, ar fi o dreapta de la un cap pana la infinit. Nu o amarata de linie cocosata si curbata de momentele traite la intensitati diferite. De bucuriile din varful muntelui care coboara de dai cu curu' de pamant si tind la minus infinit.
Urasc tot ce inseamna facultatea si sistemul de invatamant romanesc. E o tara de cacat, cu oameni de cacat, o cocina, un cuib de bacterii si microbi din care abia astepti sa scapi. Urasc tot ce inseamna examene, sesiuni, teste, laboratoare. Sunt un generator de ura. Si merita.
Urasc promisiunile si sperantele la o viata mai buna aici. Urasc ideea de a termina o facultate si peste 4 ani sa nu poti sa ti gasesti loc de munca pentru ca toate sunt ocupate de inaptii de copii ai celor cu functii inalte. Cata superficialitate si prefacatorie.
Urasc sa vad cum ma maturizez pe zi ce trece pentru ca asta nu ma face decat mai scarbit de ce si cine este in jurul meu. As aprecia ca in proportie de 80% sunt numai gunoaie.
Nu ma intereseaza sa citeasca cineva postul asta. Asa ca daca din intamplare ai ajuns pana aici cu lecturatul, te rog sa te abtii de la comentarii. Pentru ca indiferent cat de agumentata va fi parerea ta, pe mine ma va lasa rece. Ca asa trebuie sa se intample mereu. Sa ma lase rece totul. Nu imi pasa de nimic si nimeni. Doar de mine. Egoist. Dar bine. E randul meu sa dau replica. Si, damn, i'm gonna love doing it!
Booooom

Diggin' the memories

Gata cu vacanta... pardon, cu chiulul. Fun is freaking over and i'm going back to the same shitty routine of every day life. Tot felul de porcarii mi se intampla, continua sa mi se intample adica, ma simt tot mai dezgustat pe zi ce trece, cam de fiecare in parte.
Entuziasmul si euforia vizitei mele in Bucuresti s-au stins in doar cateva clipe. Nu-mi mai gasesc locul nicaieri. Nici in Timisoara, nici in faculta, nici intre prieteni, nici in casa, nici in oras, nici in tara asta de tot cacatul, nici printre cei apropiati, nicaieri. E trist sa nu mai ai locusorul ala al tau, stiut numai de tine, unde sa te regenerezi, unde sa te simti bine, indiferent prin cate belele treci, indiferent cine ce ti-a zis, indiferent cine ce a facut, locusorul tau in care esti invincibl, intangibil si detasat total. Pur si simplu a disparut. Sau ti-a fost distrus. De altii.
Prea ignoranti mi se par cei din jur. Prea superficiali. Prea ingusti. Prea falsi. Prea mici. Prea imaturi. Prea multe caractere infecte. Prea multa penibilitate. Prea multa lasitate. Prea multa ironie. Prea multa vorbarie. Prea putine fapte.
Dar, am solutia.
A fi mizantrop.

Perversitate

O zi de cacat, oameni de cacat, un sfarsit de cacat.
2 posibilitati: ori eu sunt hipersensibil, ori lumea chiar se duce de rapa.
Un pic din ambele, dar mai mult din a doua.
Nu mai am cuvinte. E prea lame si ma scarbeste cam tot din jur. Si toti. Niste mancatori de aer mi se par. Aerul meu!

Keep walking

Nu e vorba de prietenul nostru, Johnny.
In sfarsit ma vad ajuns unde doream acum doua saptamani sa fiu. La sfarsitul saptamanilor cu examene si teste si partiale si mariri si..... offfffff ca multe sunt, ba nene! Am ajuns sa ma relaxez, sa-mi iau aproape vacanta, deoarece pe la cursuri nu prea mai dam, ceea ce e incurajator pentru un student la poli, anul intai. Genial. Merge perfect vorba aia "Si cand ne-o fi mai rau, sa ne mearga asa de bine!". Nu m-am stresat deloc. Nu am pierdut timp invatand. As vrea sa mearga ulcioru' la apa si de acum incolo. Dar ceva imi zice ca ar fi cazu' sa nu mai incerc. Si sunt de acord.
Whatever.
Odata cu aceasta oportunitate de a pierde vremea si de a freca menta, ca tot romanu', acest finish line pe care mi l-am dorit a adus cu sine si niste lucruri pe care trebuia sa le piarda pe drum. Lucruri precum constientizarea ca lumea nu este deloc ceea ce pare. Convingerea ca nu te poti baza pe nimeni, niciodata, nici un pic, creste alarmant. Constati pentru inca o data ca prietenii nu sunt exact asa cum vrei. Ai inghitit multe de la ei. I-ai luat asa cum sunt. I-ai acceptat. Inteles. Invers nu s-a intamplat decat o data, maxim de doua ori, iar alea pe la inceput. Deci ii tai de pe lista prietenilor. Te urasti ca ai facut acel compromis acum ceva timp. Te urasti ca nu ai mers pe instinct. Ca le-ai dat, totusi, credit. Pe gratis. Acum culegi falsitate si nepasare. Ei nu au facut la fel pentru tine. Ei sunt altfel. Adica nu.... Ei sunt ca toti ceilalti. Intra in larga categorie pe nume RESTUL. Te simti folosit si manipulat. Detesti cand te izbeste gandul ca ai simtit-o dar nu ai actionat. Le-ai mai dat o sansa.
Ce scarba mi-e. Insa sunt neasteptat de resemnat. Asta pentru ca pe zi ce trece, cred tot mai mult ca EU cu MINE suntem partenerii perfecti. Si incep sa iau in calcul ca nu am decat noi intrusi in viata.
Mergem mai departe.
Al doilea lucru naspa ce nu trebuia sa mi se intample este lipsa de control a celorlalti fata de mine. Deja prea multa lume din jur arunca cuvintele degeaba. Nu le pot patrunde sensul, adancimea, gravitatea, duritatea, dar le folosesc. Si creeaza anarhie. Durere. Rupturi. Prapastii. Nimeni in jurul meu nu se mai controleaza. Toti sunt nerafinati, bruti, bolovani. Tocmai cand incepusem sa ii menajez pe cei din jur... It turns to be a bad idea to play nice in a shitty world. Hmmm. Ce sa fac? Sa reactionez pe masura, sa domin, sa calc pe cadavre, sau sa trec peste? Ca sincer am obosit si deja nu mai am nicio satisfactie in a da replica. Nu am cui. Prea mare gradul de robotizare. Nu ai cu cine vorbi. Toti sunt pe graba. Imi lasa impresia ca nici timpul nu poate tine pasul cu graba unora. Sau cu nepasarea. Oameni vidati de sine. Am inceput sa consider ca societatea este formata din gauri negre. Care se inghit unele pe celelalte. Pana la uniformizare. Adica la nimic.
Mai departe.
Vorbeam cu un amic zilele trecute si din vorba in vorba am ajuns la capitolul amintiri. Daca nu ar fi existat ele, pe de-o parte eu acum nu as fi avut ce povesti. Istoria nu ar mai fi fost istorie, timpul nu si-ar mai fi gasit sensul sau denotatia, viitorul, prezentul si trecutul ar fi tot una, deci am fi gravitat. Dar totusi, amintirile ne coloreaza decorul vietii. Ne lumineaza prezentul, ne intuneca trecutul, ne strapung inima, ne regleaza uneori ritmul cardiac... Ce m-as fi facut eu fara clipele frumoase ale vietii mele? Sau fara cele urate? Unde ar fi fost identitatea mea? Cum m-as fi deosebit de restul? Cum as fi putut fi sigur in fiecare dimineata ca cel care s-a trezit este eu si ca eu-ul meu nu s-a mutat la altcineva? Amintirile sunt strans legate de suflet. Sunt ambrozia lui. Mi le inchipui precum o plansa goala, as in...suflet, colorata cu mii de culori, stiute si nestiute de noi, which would be amintirile.... Si....thank God for the eraser. As in uitare. Care este un rau necesar, vorbind in termeni abuzati de registrul colocvial.
Funny, nu stiu ce sa aleg pentru incheiere. Prima data m-am gandit sa zic ca acum ma doare capul. Dar cu un zambet nenorocit pe buze, ma intreb daca imi voi aminti peste timp ca am scris acest post, peste si mai mult timp daca am scris acest blog si cand voi trece in nefiinta daca am sa stiu ca am fost eu tot timpul cand am fost eu. Ce tare a iesit ultima fraza!

Foggy

Se intuneca devreme de ceva timp. Azi ies de la cursuri, care de fapt s-au comprimat intr-o ora amarata, pasesc afara din facultate, direct in seara.
O seara speciala, una in care ceata deasa ca si cand ai fi pe o culme a unui munte cuprinsa intr-un nor gros de ploaie, in fine, o ceata intensa si parca facea o vraja cu tot orasul. Asternea o liniste profunda, morbida, insa inexplicabil de potrivita peste oameni, le minimiza simturile, miscarile, era ca si cand ai fi oprit timpul din viteza lui si ai fi privit in slow motion fiecare miscare, cea mai fina incordare de muschi iesea in evidenta, un fragment genial din seria "Timisoara".
Sunt inca patruns de culorile si de trupurile, silutele transformate in simple umbre cum priveai drept.
Genial!

Strange people

'T looks like I've been followed by bad luck so far, and it still holds. I'm just trying to do things better, people to help, my life to improve, but all i get instead of acceptance is ignorance and eventually a kick in the butt.
Who the hell is to blame for this whole crap? Gosh, i'm so sick and tired to improve persons! I guess they're not ment for this, but for living a miserable life, among others alike, sticking to a broken pattern, always followed by sorrow. Sumtimez i wonder wether they have a soul or it's left them for a while...as in how the hell can u guys live with yourselves?! If i were in your shoes and met myself on the alley, most likely i'd punch him(myself) in the freaking face!
So deceived, so filled by anger, so restless.
Can't stand it anymore!

Bucati de puzzle

Incerci sa te schimbi. Ai in fata un viitor. Al tau. Ei bine, acest viitor e facut de tine? Sau ti-l face destinul? Destinul asteapta dupa tine sa te schimbi, tu schimbi destinul, sau el te schimba pe tine?
Imi tot macina sufletul aceste intrebari.
As dori sa aflu cum este dincolo de destinul meu. Sa vad unde am sa ajung. Sa sfidez timpul si tot ce tine de temporalitatea asta. As vrea sa vad rezultatul vietii mele. Sa vad pentru ce am luptat, pentru cine, cum am sa ajung, unde se vor termina sacrificiile, compromisurile, necazurile, fericirea, notiunile, semenii, as vrea sa videz timpul.
La fiecare pas ti se ofera alegeri. Imi place sa cred ca sunt doua: una buna si una rea. Fiecare duce intr-un loc. Necunoscut si neexplorat. Timpul nu se intoarce pentru a putea reface greselile. Alegerile eronate. El se impietreste pentru totdeauna in TRECUT. E ca un munte cladit pe alegerile fiecaruia. Moartea este cea care ne impinge in prapastie, odata ce muntele este destul de inalt. Si cazi. Si cad.
Terifiante scenarii. Insa ma ingozesc de multiudinea deciziilor ce asteapta din partea mea un curs. Mi-e frica. Neg. Sunt repugnant fata de ele, dar ma coplesesc.
Mai intervin si deciziile din partea celor din jur, cand trebuie sa decizi in raport cu ei pentru viata ta sau a lor. Cel mai greu mi se pare atunci cand altii, direct sau indirect, iti influenteaza deciziile pentru tine. E sfasietor sa te "joci" cu asa ceva. Trebuie sa multumesti parinti, prieteni, rude, apropiati, sa gasesti echilibrul.
Echilibrul este cel mai greu de gasit lucru in viata. Este elementul indispensabil. Rectific, echilibrul si fericirea sunt lucrurile indispensabile vietii. Poti fi fericit fara sa ai un echilibru? Poti fi echilibrat fara a fi fericit?
Conditia mea umana ma limiteaza in aceste privinte. Nu pot decat sa constat tot ce am scris mai sus, insa practic, nu pot face nimic. Alt adevar sfasietor. Ravnesc dupa fericire. Mi-e sila ca mereu scriu, constat, plang, rad, uit, sunt nostalgic, ma straduiesc, compromit, evit, omit, doresc, citesc, visez in legatura cu fericirea. Nu pot sa o prind. Sa o domin. Sa ma las dominat de ea. Imi scapa printre degete. Si redevin sensibil la gandul asta, il las sa ma cuprinda, apoi ma apuca nervii.
Nu mai vreau sa scriu despre fericire si echilibru. Vreau sa le traiesc mereu. Nu mai vreau sa fie niste cuvinte insiruite virtual. Vreau sa gust din esenta lor. Toata lumea vorbeste despre fericire, toti scriu de ea, netul vuieste de 0 si 1 meniti sa codifice "fericire", dar nimeni nu mi-o poate da. Sau poate exista o persoana. Perfecta pentru mine. Negasita. Unde e?
Cineva sa-mi dea fericirea! Sa ma faca fericit. In mod constant. Pana cand am sa cad de pe varful muntelui meu.

Electiuni

In pofida tuturor reprosurilor mele deunazi, cum ca as fi pierdut un concert pentru un examen pitic, neinsemnat, iata ca alegerea fu buna, "ca sa zic asa", amintindu-mi de profa de mate din liceu prin sintagma sus-mentionata.
A meritat, frate, sa ma prezint: l-am trecut!!!!!!!!
In fine, incep sa acord o atentie prea mare facultatii si lucrurilor petrecute acolo, iar asta nu-mi place. Nu ma caracterizeaza.
Nu am sa ma avant in a trata subiecte mondene, precum "hai la vot ca si asa nu avem cu cine vota", nu mai am de gand sa ma arunc in a-i critica pe marii nostri romanasi de prin guvern, parlament samd.
As vrea doar sa remarc un anumit aspect: desi inca imi vine sa scuip fiecare afis in parte ce zace batut de vant, scuipat de ploaie, jumulit sau lipit prost de cei ce sunt platiti cu sume penibile pentru munca asta, parca acum, ACUM, dupa nu stiu... 3-4 ani?, incep sa ma lase rece.
Ceea ce nu ma lasa inca rece e ideea ca imi mentin si alimentez chiar gandul ca eu nu vreau sa fiu roman. NU vreau sa port eticheta asta.
Am sa ma resemnez si in aceasta privinta.

Simply lame

Ca o confirmare a gandurilor mele din seara precedenta, intr-adevar, mersul la partial astazi nu a fost un eveniment prea fericit. Matematicile ma urmaresc si reactia mea nu este decat una repugnanta de fiecare data. Adesea pot observa asemanarea dintre Tom si Jerry si Analiza & myself. Ca tot suntem in sfera asta, nu suntem decat doua entitati paralele, necoplanare, diferite si nu ne intalnim decat atunci si numai atunci cand necesitatea dicteaza.
Evidentul DE CE nu-si mai are rostul pentru ca a capatat multa notorietate de-a lungul timpului raspunsul PENTRU CA ASA TREBUIE. TOTI TRECEM PRIN ASTA. The greater good and other bs-uri...
Hai cu licenta si cu jobul sa nu mai intalnesc vreodata Taylor's formula!
Dar totusi, matematica e draguta. Pana la un anumit nivel de complexitate :P

Beyond

Maine partial la analiza. Pauza. Ca sa evit "praf".
Azi pseudo-toceala.
Tot azi nervi.
Constat uimit ca oricat incerci sa faci bine, oricat ai dori "the greater good", tot ce faci este in van. Nimeni nu merita nimic. Nimeni nu are nimic. Suntem ceea ce esenta ne dicteaza. Diferiti. Intangibili la nivele diferite. Simpli. Incorigibili. Independenti. Curiosi. Delasatori. Tari. Inadaptati. Deconectati. Detasati. Iresponsabili. Uriciosi. Mahniti. Dependenti. Pasivi. Nefericiti. Totul e in zadar intr-un anumit punct. Cu oricine. Cum e posibil? Se poate schimba destinul? Viitorul? Felul de a fi?
Poti trece un examen fara sa inveti?
Dar unul al vietii?

Maine cum va mai fi?

People

Stateam azi si ma luptam cu mine sa-mi pazesc ochii de la a nu-mi pica in gura de somn. In troleibuz. Lenea m-a constrans sa urc in statia de vis-a-vis de facultate. Deci ocoleam astfel si mergeam cu 3 statii in plus. Dar aveam loc asigurat pe scaun. Treceam aproape de centru, pe podul peste Bega, pe Clujului si vedeam numai oameni zgribuliti de frig, fiecare cufundati in proporia mizerie sau, dimpotriva, capodopera, zisa si VIATA. Nici nu mi-am pus problema sa citesc ceva pe chipurile lor. Erau prea ocupati. Sau pareau asa. Si eu la fel. Cu somnul pe care mi-l promisesem la pranz.
Sunt clipe cand merita sa te opresti brusc din activitatea ta si sa te uiti la cei din jur. Sa-ti dai seama sau sa te intrebi unde te situezi in raport cu ei.

Pe unde scot camasa, frate?!

Pare-se ca urmeaza un foc continuu de teste si examene. Urasc! Insa e misto sa vezi cum trec pe langa tine si totusi iti pui amprenta pe ele. Si deocamdata ma descurc de minune. Nici in primele ore la Podeanu nu aveam notele astea.
One more reason i believe in Timisoara.
Nu am sa dau curs unor explicatii extravgante despre DE CE, CUM, CAND s.a.m.d. Am sa zic doar ca a fost una dintre primele decizii bune ale vietii mele.
Viata mea incepe acum. Cu adevarat.
Ma doare capul. Ma bag la joc.
Ceau!

Transcendent

Timisoara. Noiembrie 2009. Toamna. Nasol.
Toamna este anotimpul blazarii. Nu sugereaza nimic altceva decat blazare. Cat mai multa. In cat mai multe forme. Fiecare mai perversa ca cea de dinainte.
Insa ciudat, toamna asta, cea de acum, de anul asta numai, are ceva aparte. Nedefinit. Poate este taina schimbarii decorului. Bucuresti este way too different from Timisoara. Dar va ramane Bucuresti mereu pentru mine. Locul cel mai adanc din sufletul meu isi oglindeste mereu amintiri in metropola. Si totusi, aerul de toamna timisoreana aduce un parfum de placere. De o implinire...efemera. Asterne inexplicabile confuzii in mintea mea. Efervescenta de sentimente, flashback-uri, coplesitoare stari de nostalgie. Tipice toamnei. Dar altfel. Un alt fel de altfel. Ciudat in mod clar.
Frumos este a constata ca esti un mic om intr-un oras mic. E chiar interesanta postura. Si o savurez pana la ultima picatura. Este ca un fel de quest... Incerci sa descperi cum sa ajungi de aici la posta, la banca, in centru. Care este centrul. Cauti locusoare de regenerare, unde sa fii doar tu cu tine si ce e in jur, pentru clipele alea scarboase. Cauti sa explorezi. Desi stii ca nu ajuta la nimic. Dar e un fel de ocupatie si asta. Si nu ai cum sa nu fi izbit de calmul ce pluteste prin animarea citadina. Este frapant. Si te atrage ca un magnet.
Aici parca si rutina se imbogateste cu alta denotatie.
Este un loc unde pot sa imi fac amintiri. Vreau?
Timisoara face blazarea savuroasa. Siropoasa si o dizolva.
Uau!

The enD [revizuit] :P

aha... Am realizat ca am uitat 2 persoane importante deocamdata:))
Pasa, Lalule, Lala, Iulia(cre' ca o sa uit peste ani care iti e numele din buletin) vreau sa stii ca tin mult la tine, ca esti unica persoana cu care nu m-am certat decat din fleacuri sau, ma rog, alea nu erau certuri...erau doar nervi de ocazie... :D Mersi ca m-ai suportat asa cum sunt, ca o adevarata prietena, ca ai fost mereu pusa pe glume, ca stii sa fii deopotriva feminina si baietzoaica... Silvicul iti ureaza multe impliniri, sa nu il uiti, sa ai parte de persoane de calitate in jur, sa fii iubita, nu, de fapt, suna cam prea sec... rectific: sa fii iubita din suflet, sincer, sa iubesti si tu la randul tau si neaparat sa-ti fie dor de caterincile pe care le faceam noi in liceu... Si poate pastram legatura si noi :)
Cosmin, si tu ai fost un tip cu care m-am inteles bine, desi uneori cam stresezi lumea cu modul tau de a intrerupe discutiile sau a vorbi excesiv cateodata, insa m-am obisnuit cu felul tau si sigur o sa-mi aduc aminte de multele bancuri ce le faceam pe-acolo sau pe mess despre diverse persoane :P. Tre' sa mergem o data si noi la 4tuning ca prea le-am ratat :))

The enD

Pare-se ca s-a terminat si calsa a 12a... clasa a 12a F. Pe de o parte regret multe. Regret ca nu avem amintiri impreuna, cu totii, regret ca dupa ce am tras linie, nu prea avem nimic ca rezultat, regret tot ce nu am facut si tot ce am facut gresit.
Noi chiar nu mai suntem nici macar cu numele 12F. Suntem literalmente individualizati.
Pot fi multe de spus despre cei 4 ani scursi asa... subit chiar. Parca ieri-alaltaieri stateam toti in clasa, crispati, ne holbam cu ochi lungi la diriga, ne zgaiam unii la altii curiosi, asteptand fiecare sa ne cunoastem, sa lagam prietenii stranse, sa vedem cine va fi "sefu' clasei"... app, Tzitzi, tu ai ajuns sefa pt ca nimeni nu s-a opus si ca nu a propus nimeni pe altcineva, mijto:)) :P
Imi pare bine ca am apucat sa va cunosc pe majoritatea destul de aproape, ma bucur si pentru cei care m-au calcat pe nervi in acesti 4 ani, ma bucur si pt cei care mi-au tinut piept intr-un fel sau altul, ma bucur pentru toti care mi-au aratat ca gandesc gresit(destul de rar s-a intamplat :D ) pentru ca fara voi nu as fi putut fi asa. Nu m-as fi putut forma atat de bine. Nu as fi putut fi asa cinic uneori, nu as fi fost pregatit pentru viitoarele trante ale vietii... Nu as fi putut sti cat de usor poate sa ma doboare o prezenta feminina anume... M-ati ajutat sa-mi cunosc limitele, sa-mi descopar lipsurile, sa ma cunosc mai bine. Tot voi m-ati ajutat sa devin atat de acid pe cat sunt acum. Si e foarte bine asa.
Dar, mai ales ma bucur pentru acei dintre voi care mi-au fost alaturi la greu, care au stiut sa-mi zica un "Silvica, da-o-n .............. de problema, las' ca trece!" sau "Silvicule, sunt alaturi de tine", multumesc celor care m-au incurajat sa merg mai departe si sa fiu EU, celor care m-au sprijinit la facut prostii sau mai stiu eu ce tampenii, multumesc celor care imi reaminteau "Bah, mai stii cand i-ai zis cutarui profesor faza aia?" sau "Coajaaaaaaaaaaaaaaa? Asa am invatat noi la scoala, COAJAAAAAAAAA".... Chiar va sunt recunoscator pentru ca voi ati presarat stropi marunti de veselie in mine, in zile in care poate ploua cu cele mai negre probleme.
Ma simt dator sa imi cer scuze pentru tot ce nu am facut bine, pentru tot timpul cand v-am calcat pe batatura (fara sa-mi fi dat seama, desigur). Tot cu regret imi aduc aminte de toti prietenii pe care mi i-am facut si dintr-un motiv sau altul i-am pierdut... Alea sunt cele mai mari dezamagiri, pe care un om, oricat de acid, dur si insensibil ar fi, nu poate sa le suporte. Mai ales cand implicate sunt prezente feminine. Nepoliticos ar fi sa nominalizez, deci ma rezum la a spune ca o persoana in cauza a fost un pion esential in cateva momente din viata mea, alta... este cea cu care ma voi intalni la o omleta... :)) Deci, da, altfel trebuia sa se astearna peste noi aceasta perioada de 4 ani... Viitorul nu-l stim... Dar macar invatam din trecut. Am multe de invatat si eu.
Urmatorii "la rand" sunt cei putini insi care m-ati surprins cu ajutorul vostru. Puncule, desi nu stiu daca e bine ca te expun, tin inca o data sa-ti multumesc pentru ce ai fost, pentru acei 2 ani in care mi-ai fost mereu aproape, pentru toate sfaturile tale, pentru multele intimitati ce nu pot fi spuse aici. Sa stii ca mereu te voi aprecia pentru cum ai rabdat ultimii 2 ani... si pt reactia de la ultima zi de liceu...love you, too, btw...u know what i mean ;) Ardeio, si tu te-ai aporpiat suficient de mine incat sa te consider o colega pe care nu o voi uita... Still owe you a drink @ Iulius Mall TM :)) Patrat, iti zic asa k sa ai motiv sa te enervezi pe mine iar, tre' sa recunosc ca meritai bataia aia de atunci :)) dar inca nu e vremea trecuta. Multzam pt ca ai fost deschis si pentru multele idei comune(ce tare, tocmai cu tine le aveam in comun.... :) ) PS: Pune-l pe Troie sa-ti cumpere un alt capac de WC.
Si my friend, Gxg..k asa te am scris in telefon... Bah sunt multe de zis aici, in dreptul nostru(ailalti care cititi chestia asta, sa nu credeti ca avem orienteari ciudate...relaxati-va... io incerc acum sa o cuceresc pe sor-sa prin el :))) ) Mah, sper sa te realizezi si sa nu ajungi ratatinviata, k bruta ta. Si legat de asta, sa nu iesi din clan, da?! Nu stiu daca are sens sa le scriu aici, pentru ca ma astept sa pastram legatura. Insa cine stie ce se va intampla, stii ca vom intra amandoi in medii diferite, insa nu cred ca il vei uita pe colegu' tau de banca, de caterinca, de note proaste, de chiul, de la metrou, de certuri... Oricum ma enervezi inca pt ca esti capos si idiot, chiar, cateodata, dar lasa... noroc ca nu suntem frati. Hope we'll keep in touch, though.
Andu, ai grija ce faci in continuare... e frumos drumul pe care ai apucat-o si sper ca ai ales si persoana potrivita. Iti doresc multe impliniri si daca vrodata voi putea sa te ajut in vreun fel, nu ezita sa iei legatura cu mine. Cat despre Gheolba, bah nu o sa ma uit la South Park pentru ca ajung ca tine :)) [kidding]... Marfa ca ne-am inteles asa bine spre sfarsit ;)
Iar pentru restul pe care nu v-am amintit, imi cer scuze... Am uitat... Iar pe unii v-am omis.
Asta ca sa inchei intr-un ton specific mie, cu o aroma de cinism.
Multa bafta tuturor.
Silvica