Esuez cam des in a duce o viata de student nomala. Nu, in a duce o viata de student NORMAL. Asa e corect! Nu sunt superstitios, cred ca ma repet cu acest fapt in posturi, dar cred ca e un fel de scoala a vietii urmatorul aspect: nu zice niciodata ca ai realizat ceva, pana nu duci la bun sfarsit lucrul respectiv. Eu asa am facut joi cu planul meu: am zis ca e infaptuit. Credeam ca azi nu voi intampina absolut nicio dificultate in a merge la facultate, bazandu-ma pe importanta zilei, ca dadeam primul nostru test la matematica 3. Si la ora 7.00 cand a inceput ceasul sa o ia razna trambitand din toate cele, dulcele somn a castigat detasat in fata neinsemnatului test. M-am trezit si m-am culcat la loc. Deci nu am resit sa merg toata saptamana la facultate, asa cum imi propusesem.
Imi vine in minte un vers ce il iubesc. De data asta, nu face parte dintr-un cantec al vreuneia dintre formatiile mele favorite, ci este dintr-o poezie. Stiu ca tradeaza usor numele autorului cele ce urmeaza a fi spuse, insa eu unul nu citesc romane sau poezii in functie de greutatea scriitorului lor, ci din pura intamplare. Imi cad in mana diverse carti si gust din fiecare. Unii autori imi plac, imi place fraza lor, imi place doza de mister ce invenineaza versul, la altii; majoritatea nu imi plac deloc, sau am autori pe care nu pot sa ii sufar, insa unele opere mi se par de geniu. Asa se face ca la pomenirea numelui celui mai mare poet al nostru, eu stramb oarecum din figura discret. Nu stiu de ce am dezvoltat antipatia asta fata de el, probabil pentru ca am citit multe despre stilul sau de viata si m-a dezamagit. Sau poate pentru ca am vazut portrete de-ale lui si-au innascut in mine ideea chipului comun pus la rang de frumusete. Il apreciez, totusi, pe Eminescu, sau nu, de fapt, il apreciez pe Eminovici. Eminescu nu este decat o aura fortata, este numele lui de "scena". Eminescu pentru mine nu reprezinta decat un curvar cu talent - ce-i drept - care a profitat de oportunitate atunci cand aceasta i-a iesit in cale. Eminovici, in schimb este de geniu. Este un romantic sincer, un om cu o putere de a iubi admirabila, un copilandru nefericit, un om ce nu se poate integra in lumea asta deficitara, subtire. Fuziunea dintre Eminescu si Eminovici este o minte stralucitoare, oferita unei persoane degradate.
Cu toate acestea, el a scris o poezie pe care abia in clasa a 12-a am reusit sa o patrund in toata frumusetea ei. Ma refer la "Oda (in metru antic)", iar versul ce vrajeste fiecare cuvant din opera si face ca imbinarea dintre ele sa fie desavarsita este cel final: "Ca sa pot muri linistit, pe mine / Mie reda-ma!"
As putea sa fac o gramada de comentarii asupra textului, dar parca aduc la viata clipele din timpul pregatirii pentru BAC si nu cred ca sunt atat de simpatice incat sa le retraiesc. Asadar, in ultima perioada incerc cam aceleasi simtaminte ce sunt ascunse dibaci de E. printre versuri, uimit ca cineva inaintea mea a simtit la fel si a reusit sa le evidentieze asa de frumos si atat de viu simultan, incat parca le mai traieste si astazi. Nu ma consider de geniu, este departe de mine acest gand. Nu in asta ii seman, ci in dreptul singuratatii si starii aleia generate de singuratate, o stare ce parca e vecina cu moartea, parca esti intr-o camera invaluita in intuneric, cu pereti monocromi, e prea bezna sa stiu daca sunt gri sau albi, iar intr-un perete sta decupata o usa simpla, nu prea groasa, pentru ca ciocani si suna cam sec, iar dincolo de usa e un abis nesfarsit. Al mortii. Si stii asta. Nu trebuie sa gasesti scris nicaieri. Doar stii. Ai sa deschizi usa? Cam asta imi inspira mie "Nu credeam sa-nvat a muri vrodata; / Pururi tânar, înfasurat în manta-mi, / Ochii mei naltam visatori la steaua /
Singuratatii."
Când deodata tu rasarisi în calea-mi,
Suferinta tu, dureros de dulce...
Pân-în fund baui voluptatea mortii
Neînduratoare.
Ce frumoasa atitudine in fata suferintei! In loc sa o combata, o imbratiseaza. O absoarbe. O asimileaza. Noi, cei de rand de ce nu putem? Cat ne ia noua sa trecem de la a o perceptie de durere, la una de acceptare, cand avem de-a face cu suferinta?
De-al meu propriu vis, mistuit ma vaet,Pe-al meu propriu rug ma topesc în flacari...
Pot sa mai renviu luminos din el ca
Pasarea Phoenix?
Cat de adevarat! Si cat de real este si gandul redresarii. Intotdeauna cand sunt intr-un impas si tot gandindu-ma la el, reusesc sa observ o portita de scapare, parca totul se simplifica. Cade precum iarba doborata de lama unei coase manuite cu iscusinta. Este pe cale sa redevina la normal.
Ca sa pot muri linistit, pe mine
Mie reda-ma!
Versul acesta nu stiu cate comentarii mai poate suferi. Este pur si simplu esenta. Este pur si simplu ce traiesc. Este pur si simplu ce doresc. Doresc acel vechi Silviu. Este Silviu din oglinda. Nu cel din fata oglinzii.
Tanjesc.
